Beneficii nepalpabile

          La venerabila vârstă de 1 an şi 5 luni :) Grigo suge mai ceva ca la două luni. Noaptea, de câte ori se întoarce de pe o parte pe alta cere "acă". Este un cuvânt inventat de el inspirat probabil de sonoritatea deglutiţiei, chiar dacă eu când îi vorbeam de alăptat n-am pomenit decât de ţuţu, ţiţi, ţâţe. Când ne urcăm în maşină, deja are reflex să ceară "acă". Când îl iau în braţe ca să-i dau să mănânce verifică mai întâi disponibilitatea mea de furnizor de "acă". Sinceră să fiu, uneori mă irită frecvenţa cu care cere să sugă şi mă întreb dacă o face doar pentru a se calma sau chiar se hrăneşte de fiecare dată. Până a urmă, indiferent că are o nevoie fizică sau una psihologică eu trebuie să i-o satisfac, pentru ca el să se simtă iubit, să ştie că mami face tot ce-i stă în putere ca lui să-i fie bine.
          Mi s-a reproşat că, alăptându-l, l-am făcut dependent de mine. Deşi în adâncul inimii ştiu ce trebuie să fac, desele atacuri din exterior la adresa alăptării mă fac să simt uneori că tot efortul a fost în zadar. Oricum, la o evaluare superficială copilul meu nu pare a avea un start în viaţă mai bun decât alţi copii alimentaţi exclusiv artificial: nici fizic (e cam slăbuţ), nici psihic (e fricos şi ruşinos). Şi totuşi... Roşiile de seră, îngrăşate cu tot felul de substanţe, care n-au cunoscut lumina soarelui sau adierea vântului, nu sunt incomparabil mai fotogenice decât cele de grădină? Dar sunt ele deopotrivă de sănătoase, gustoase şi aromate? La fel stau lucrurile şi cu copiii: vor fi mai sănătoşi sufleteşte şi trupeşte dacă facem efortul de a-i alăpta până când se înţarcă singuri.  

Credit: Free images from acobox.com

          Cred că e greşită însăşi ideea de a face comparaţii între copiii; e mai înţelept să gândim cum putem pune în valoare potenţialul genetic al fiecăruia. Nu cum am auzit deseori: "Uite, al meu a mâncat numai lapte de vacă de când l-am născut, da n-a fost bolnav niciodată şi uite la al lui X, care suge la mamă-sa e tare bolnăvicios". Aş întreba şi eu, dac-aş avea cu cine vorbi : "Da crezi că dacă-i dădea de la vacă era mai sănătos? Da de unde!" Laptele de mamă nu are cum să fie cauza repetatelor îmbolnăviri. Pentru toţi cârcotaşii ştiinţa a demonstrat chiar rolul protector al acestuia, dar cine n-are bunăvoinţă nu are urechi de auzit.

Conserve ca la ... mamaie acasă

           Zacuscă şi bulion, bulion şi zauscă... Acestea au fost preocupările mele în ultima săptămână. Reţete banale, nimic sofisticat. Am calculat că mi-ar trebui cam 80 de borcane de 800 de grame cu bulion  ca să folosesc din noiembrie până la anul în iunie (8 luni) câte 2-3 borcane pe săptămână. Am lucrat însă diferit faţă de alţi ani, în sensul că în loc să prepar cantităţi mai mici în mai multe zile, am mers la ţară cu toţii şi am pregătit conservele într-un tuci imens (moştenire de la bunica). Asta pentru ca să-i fac pe plac soţului, care în alţi ani s-a rugat de mine fără succes să fac bulion "cum făcea mamaie".
          De ce nu ne-am înţeles cu privire la asta până acum? Pentru că eu, spre deosebire de el, nu sunt genul de om care lucrează în salturi, ci muncesc constant, perseverent, fără eforturi uriaşe (respectiv 30 kg de roşii odată). De asemenea eu sunt matinală şi prefer să rezolv îndatoririle mai grele în prima parte a zilei. El este tipul nocturn, are randament crescut după ora 20.00, stil de viaţă care pe mine mă termină, mai ales că dorm mai puţin ca de obicei din cauză că alăptez . Am trecut însă peste tabieturile mele şi am încercat să-mi reglez bioritmul altfel (măcar pentru câteva zile).

Credit: Free photos from acobox.com

           Ascultarea şi tăierea voii în familie sunt esenţiale pentru stabilirea unei relaţii de cuplu după învăţătura Evangheliei, o ştiu de mult. Dar când vine vorba să-mi pun în practică principiile nu-mi pare prea uşor. M-a deranjat că n-am mai fost  şefa absolută a cratiţelor, domeniu care face excepţie de obicei , alături de sectorul vestimentar şi cel al decoraţiunilor interioare, de la regula guvernării masculine. Nu mi-a plăcut să mă deplasez la 15 km de oraş cu merinde pentru cină, cu bagaj de haine grosuţe pentru răcoarea serii, cu robotul de bucătărie, cu zeci de borcane şi zeci de kilograme de roşii pe care să le spăl cu apă rece. Nu mi-a plăcut să-mi culc copiii la miezul nopţii, deşi ei ar fi fost absolut încântaţi să mişune pe lângă foc toată noaptea. Au fost atraşi de culorile şi jocul limbilor de foc, iar felul în care amestecam cu o lingură mare de lemn în ceaun i-a făcut să se simtă ca într-o călătorie în timp ("Aşa găteau bucătăresele de acum 100 de ani?") şi deopotrivă ca într-o incursiune în lumea poveştilor (" Mami, parcă eşti Albă-ca-Zăpada care face mâncare piticilor!").
            Ca să mă uit mai bine la partea plină a paharului cu bulion :), trebuie să recunosc că în curte n-am mai dus grija mizeriei din bucătărie, nu am făcut o căldură insuportabilă în casă şi am rezolvat şi problema ieşirii la "plimbare" a copiilor în timp ce făceam conserve. La bloc i-aş fi ţinut în casă până terminam treaba. În plus, de-acum stau liniştită în privinţa cămării (poate mai completez cu ceva acrituri si cu magiun) şi îmi concentrez atenţia pe pregătirile pentru începerea şcolii, mai ales că şi anul acesta avem o şcolăriţă de clasa întâi.

Beţe-n roate

Credit: Free photos from acobox.com

           Cu o zi înainte de lăsatul secului pentru postul Adormirii Maicii Domnului, am ieșit în parc cu copiii. Soțul meu își făcea planuri mari: vroia ca în perioada următoare să facă sfânta liturghie la parohie în fiecare zi. Ar fi vrut să-l ia cu el la altar și pe Ionuț, care are acum mai multă răbdare decât anii trecuți și nu mai face tulburare in timpul slujbei. N-a fost să fie așa. Chiar în acea seară, jucându-se cu cei mici, tati a căzut în mâna dreaptă și a făcut o entorsă urâta. Mâna i-a fost imobilizată 10 zile cu atelă gipsată, aşa că nu numai că n-a slujit zilnic, dar nici măcar de Scimbarea la Faţă nu-şi putea mişca degetele bine.

13.	Veniţi acum cei care ziceţi: Astăzi sau mâine vom merge în cutare cetate, vom sta acolo un an (...)
14.	Voi, care nu ştiţi ce se va întâmpla mâine, că ce este viaţa voastră? Abur sunteţi, care se arată o clipă, apoi piere.
15.	În loc ca voi să ziceţi: Dacă Domnul voieşte, vom trăi şi vom face aceasta sau  aceea. Iacov Cap.4

Mare, soare

           De-abia am desfăcut sacii cu lucruşoarele noastre, că a trebuit să fac din nou bagajele, de această dată pentru mare. După ce am strâns o casă, treaba cu bagajele pentru excursie mi s-a părut floare la ureche.
          Am fost, ca şi anii trecuţi, în Grecia. Ceea ce-mi place în mod deosebit la litoralul grecesc este faptul că poţi găsi destul de uşor zone de plajă mai retrase, iar pe plajele care în mod obişnuit sunt aglomerate, la ora 8 dimineaţa nu găseşti pe nimeni.

dimineaţa plaja era a noastră

        Am mai remarcat şi o atitudine respectuoasă faţă de haina preotului (spun "haina" pentru că în ţărişoara noastră soţul meu primeşte foarte multe ocări, pe care el le poate răbda cu bucurie, însă pe mine mă sperie şi mă revoltă deopotrivă; el obişnuieşte să-mi spună: "Nu le-o lua în nume de rău, nu au nimic cu mine personal. Cu haina asta au ce au. Or fi fost dezamăgiţi de careva şi acum înjură pe toţi care-s îmbrăcaţi în reverendă...")
          Copiilor le-a plăcut apa foarte mult, de-abia-i scoteam la mal. Pentru ei, pentru bucuria lor, s-a meritat să mergem.

Grigo râde şi vorbeşte cu valul

cei mari au fost pasionaţi de scufundări

         Cât despre noi, cei mari, Sinodul 6 Ecumenic, canonul 77 spune că "nu se cuvine cei Sfinţiţi, nici tot creştinul mirean a se scălda în baie cu muieri, că această prihănire este întâia la păgâni". Explicaţia este dată mai jos în Pidalion: "Cum dar nu se va afunda şi se va porni spre poftă mintea bărbaţilor acelora care se scaldă în baie cu muieri?" De acord, dar ce citesc mai jos, scris de oarecare Valsamon, mă intrigă: "dar nici cei însoţiţi prin lege nu se cuvine a se scălda împreună sau în baie, sau în mare sau în râu..." Suntem într-adevăr o generaţie în care lipsa de pudoare a devenit firească şi avem alte norme pentru buna cuviinţă, dar şi pretenţiile lui Valsamon mi se par absurde. Dumnezeu să ne lumineze!

• "Azi-mâine-poimâine... De e nu se spune azi-ieri-poiieri?"
• "Ecaterina, nu mai lua atâta litie!" "Hai să mai iau una pentru Grigorie când se face mare!"
• "Mama, dacă înghit saliva mai am voie să mă mai împărtăşesc?"
• "Acasă? A- care  casă?
• Fetele întind pe jos un batic verde, şi-şi pun să mănânce pe el în cameră, în ciuda regulii pe care am stabilit-o de a nu mânca decât în bucătărie. "Ce faceţi aici?" "Suntem la iarbă verde!" Bieţi copii de bloc...

Creştinism in vitro

1. As spune fratilor mei întru calugarie: nu fiti habotnici, nu fiti tipicari. Sau fiti, daca asa va este firea: dar cu masura, stapâniti-va, înfrânati-va de la un zel care când se împauneaza risca a se apropia de fariseism. Straduiti-va sa întelegeti ca Hristos nu a venit în lume ca sa întemeieze o noua religie, înca o religie, ci sa ne descopere un nou mod de viata (a way of life se spune în presa si literatura anglo-saxona si în cea occidentala în general). Crestinismul astfel, mai ales, îl concep: ca mod de viata cu totul nou, cu totul original, de origine vadit suprapamânteasca. El trebuie învatat în scoli de catre viitorii teologi si teologhisit de preoti; ceilalti (ba si specialistii de mai sus) trebuie mai ales sa-l traiasca, sa-l puna în practica. Crestinismul este dintre substantele care in vitro se vestejesc, care propasesc si prolifereaza numai in vivo.
Le-as mai spune: partea grea la manastire nu-s posturile, metaniile, ajunarile, privegherile. Astea-s floare la ureche. Greu, cu adevarat greu este, ca în orice obste închisa, sa traiesti în pace si armonie cu ceilalti vietuitori, sa le înduri felul particular de a fi, a se purta, a trai, sa le rabzi inevitabilele ticuri, manii, reactii instinctuale, sa te insensibilizezi cât priveste propriile-ti reactii nervoase la mediul înconjurator. Relatiile interumane, iata piatra de încercare! Dragostea frateasca ori macar bunavointa, rabdarea, îngaduinta si vointa (iar dam de ea!) de a pastra prietenia între frati: acestea dovedesc autenticitatea unei trairi crestine, unei vocatii monahale … Numai ele omologheaza folosirea denumirii de „manastire”. De nu, totul nu-i decât parada si panorama. Si sunt, însusirile mentionate, doar ascultarea cuvintelor Domnului:

„Porunca noua dau voua: Sa va iubiti unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, asa sa va iubiti unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaste toti ca sunteti ucenicii Mei, daca veti avea dragoste unii fata de altii (Ioan 13, 34-35).

Nimic, nici o însusire oricât de înalta, nici o asceza, nici o stiinta teologica, nici o nevointa, nici o mucenicie nu pot înlocui aceasta porunca absoluta.
Si as adauga: daca nu puteti, daca dragostea nu va este accesibila, macar stapâniti-va nervii si mânia, macar purtati-va ca si cum ati iubi – ca si cum, als ob zic filozofii germani – e si aceasta o modalitate acceptabila, de ordin inferior fireste, însa cu sorti de a fi premergatoare a formei superioare si a se preface cu vremea în iubire" - sursa aici
     Cei care suntem căsătoriţi putem înlocui fără probleme cuvântul mănăstire cu "FAMILIE" Se potriveşte de minune. Când îi citeam soţului meu fragmentul acesta, m-a întrebat în glumă: " N-ai obosit să-mi ţii oglinda în faţă de când citeşti?"
 

Vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi...

           Mutarea în casă nouă a fost o perioadă grea atât fizic cât şi emoţional. Totul a durat am 10 zile, dar am fost mereu zoriţi de cumpărătorii vechiului apartament (sfătuiesc pe alţii să fie mai isteţi decât mine şi să treacă în contract un termen de cel puţin două luni până la predarea cheilor), pe de o parte, iar meşterii care se ocupau de renovări în noua locuinţă păreau că nu mai termină, pe de altă parte. A fost nevoie să muncim până la epuizare ca să curăţăm în urma zugravilor, să ambalăm tot ce aveam în saci (câte lucruri fără rost adună omul...), să mutăm mobila, să o rearanjăm. La cărat lucruri mai grele ne-au ajutat doi creştini, soţ şi soţie, care au venit în fiecare zi fără să-i chemăm. M-a impresionat râvna lor pentru acest gen de milostenie. Dumnezeu să le răsplătească!

Credit: Free images from acobox.com

            Copiii au dormit la mama (vorba vine, căci mă aşteptau până pe la 1 noaptea ca să adoarmă cu mine). Cu ocazia schimbărilor majore ce se petreceau, trei dintre ei au avut un acut sentiment al morţii (în fond, pentru noi murise micul nostru univers casnic): au plâns, m-au strâns în braţe şi mi-au spus că ei nu vor ca eu să mor. Le-am explicat că mami lipseşte de lângă ei pentru că muncim ca să aranjăm noul cuib, să fie curat şi ordonat, ca puişorii să se simtă bine acasă. Maria m-a întrebat îngrijorată: "Şi când o să mă trezesc dimineaţa o să aud toate zgomotele pe care le auzeam când mă trezeam la noi acasă: cum mergeai pe hol şi cum pregăteai masa de dimineaţă?" :)
           Pentru noi cei mari a fost o experienţă folositoare în a ne cunoaşte măsura (neaşteptat de mică) răbdării, a blândeţii, a dorinţei de jertfă, a lepădării de sine. Mi-am dat seama cât se leagă un om de locul în are trăieşte, fie el bun sau rău. În vremuri de furtună se văd marinarii încercaţi. Eu m-am cam pierdut printre valurile ispitelor şi am tot avut pretenţii ca ceilalţi să se comporte exemplar.
          Citisem mai demult viaţa sfântului Maxim Cavsocalivitul, pe care acum o văd cu alţi ochi, şi am reţinut această ciudată nevoinţă a sa, care îl ajuta să trăiască doar pentru cetatea din ceruri (Filipeni 3, 20):
           "Şi numai o colibă mică îşi făcea, precum am zis, şi după ce petrecea puţină vreme într-însa, o ardea şi pleca de acolo; pentru aceasta se şi numea rătăcit şi "cavsocalivitis" (arzător de colibe), deşi mulţi nu cunoşteau dumnezeiescul dar care îl acoperea şi locuia într-însul şi nici nădejdea care îl înroura şi rugăciunea cea necontenită, care îl îndulcea "(viaţa sfântului - aici)