O marturie...

... a unei doamne care doreste sa ramana in anonimat. 

Am oscilat multă vreme înainte de a scrie despre Elena. Aceasta nicidecum din îndoială sau nepăsare. Ci pentru că nu simțeam că este sufletul îndeajuns de primenit pentru a face acest lucru, pentru că nu știam cum să îmi aleg cuvintele și să discern faptele.

Am aflat multe dintre minunile pe care Elena le-a săvârșit în mijlocul credincioșilor, alinare de dureri trupești în genere. Cred că lucrarea pe care o îngăduie Dumnezeu pentru fiecare dintre noi este cumva raportată și la caracterul nostru, la ceea ce știe Domnul că are de discutat cu noi. De aceea poate că ceea ce voi împărtăși prin săracele mele cuvinte nu vor atinge mărimea și concretețea faptelor mărturisite de frații mei creștini despre implicarea mai presus de fire a Elenei în viața lor, însă pentru mine sunt deosebit de prețioase, deoarece consider că toate mișcările vieții contextuale sunt înrâurite de viața lăuntrică și că numai prin lucrarea Duhului Sfânt înlăuntrul nostru ne putem asuma si adapta celor din afară. Probabil că astfel cunoscându- mă Domnul, a îngăduit ca relația cu Elena sa fie mai degrabă una lăuntrică decât factică.

De aceea, iată, vă voi povesti câteva clipe de cugetare sau, nădăjduiesc eu, de rugăciune.

La scurtă vreme după adormirea Elenei, fiind  dărâmată de suferință, deoarece mă implicasem mult cu puterile sufletești în a mă ruga pentru biruința Vieții întru ea în perioada pătimirii, mi-am îndreptat gândul înaintea lui Dumnezeu, rugându-mă pentru alinarea si mângâierea duhovnicească a inimii mamei ei. Ce poate înnoi acum cugetul unei mame care și-a văzut pruncul în atâta suferință? Doamne, pomenește pe roaba ta, Elena, încât să se facă ea încredințare a Vieții veșnice pentru mama sa, pentru toți ai ei... Oare unde este acum Elena? Ce cuvânt de îmbărbătare să aduc surorii mele în Hristos? 

 Din noianul de întrebări care îmi frământau mintea, nu a mai rămas în cele din urmă decât Doamne, Elena... Atunci am simțit clar, cum demult nu mai simțisem, o bucurie nefirească de Rai. Era o bucurie deosebit de curată și de copil. O rugăciune care mi-a umplut mintea de lumină și mireasmă duhovnicească, iar sufletul parcă îmi fusese răpit în altă lume și legănat dulce, în nesfârșită bucurie si lumină. Cu adevărat, după cum spun Părinții, nu sunt cuvinte care să poată numi și descrie bucuriile Împărăției Cerești. Cred că dacă aș  insista, ar trebui să tot repet cuvintele nesfârșită bucurie, lumină, copilărie, curăție și nevinovăție și iarăși lumină si efectivă tresăltare de bucurie. Însă toate nu erau cuvinte, ci simțiri mai presus de fire și eram atât de fericită, cum nici nu mai credeam că se poate, după răscolirile perioadei anterioare. Cred ca aceasta a fost o încredințare că suflețelul Elenei se bucură in harul dumnezeiesc, în Împărăția Cerurilor. Probabil ca am trăit numai puțin din bucuria ei deplină.

Altă „întâmplare” a fost când, la Sfânta Liturghie, băiețelul meu, cu care Elena se juca la Catedrală, a spus in vremea Axionului: Acum vine și Elena în suita de copile cuminți ale Maicii Domnului. Nu știu dacă a văzut ceva sau doar a simțit, nu am încercat să iscodesc, deoarece nu aș vrea să îl încurajez spre un imaginar duhovnicesc sau cine știe ce închipuiri. Însă cred ca ea însăși a încurajat cumva prin prezență lăuntrică suflețelele prietenilor săi, căci copiii au un limbaj anume de comunicare interioară între ei. Iar lui îi era tare dor de Elenița și mai plângea după ea. Ca si celorlalți copii ai noștri. Periodic vorbeau despre ea ca și când era printre ei și nu o văzuseră de ceva vreme. Chiar și fetiței mele mai mici, care pe vremea aceea era prea mică (mă gândeam eu) ca să conștientizeze  bine persoanele din jur și relațiile de prietenie între copii, spunea adesea cât apropiată o simțea pe Elena. 

Apoi aș mai aminti despre ziua pomenirii ei de un an. Pentru mine fusese o zi foarte tracasantă, care mă adusese într-un stadiu de oboseală teribilă. Nici nu credeam că vom mai reuși sa ajungem la acest eveniment. Însă cu marea Milă a Domnului, iată – ne intrați în curtea Mănăstirii Jitianu. Aveam sufletul amestecat și îmi era ciudă că nu reușisem să găsesc puțină așezare, cât să mă rog și eu din suflet pentru draga copilă. Ca sa fiu sigură că prind un moment, mă furișez, cu tot cu gălăgia stresului si a zilei, în biserică. Precizez toate acestea ca să fie evident faptul că cele petrecute ulterior nu sunt un rod al minții mele, ci un dar de Sus. Căci eu, în acel moment, deși nu doream, mă aflam în durerea faptului că tot tumultul acesta zilnic la care contextul vieții ne obligă, ne silnicește duhul numai spre stres si goană deșarte... Pe care acum le si aveam ca pe niște zurgălăi după mine.

Însă, minune! , odată ce am pătruns în taina bisericii, dinspre Icoana Preasfintei Maicii lui Dumnezeu, am simțit cum m-a cuprins cu putere un nezdruncinat simțământ de Înviere! Cred ca a fost un mic dar din mijlocirile Elenei către Maica Domnului pentru noi. În icoana Maicii se amestecau Învierea și Viața, Fecioria și Biruința, iar în văzduhul interior al acestora plutea smerită mireasma prezenței Elenei, mireasmă de crin...

Am primit acest dar cu uimire, dar si cu dorința de a nu se mai sfârși vreodată, de a putea ține aceste trăiri permanent clare si lucrătoare în viața noastră lăuntrică, dar si exterioară. Era pur si simplu ca si cum in clipa aceea erau Paștile. Ziua și noaptea de Înviere, însă trăite cu o intensitate și trezvie cu mult mai mare si mai adâncă. Toată deșertăciunea fusese biruită, tot greul acestei vieți. Nu era decât Înviere, Maica Domnului și mireasmă de crin alb... Nebiruită biruință! Statornică lumină și putere dumnezeiască. Paștile cele nouă și sfinte, Paștile Cele fără prihană, Paștile Domnului, Paștile care ne trec de la moarte la Viață, și de pe pământ la Cer. Era ziua Învierii în care toate cele ale omului rămân ca o pleavă uitată și cenușie, invadate, biruite și departe, căci iată, a venit peste noi  nesfârșita Lumină a Învierii!

Aș fi vrut să fie cu putință a nu mai ieși din locașul acela, din trăirea și mireasma aceea de har și crin, în care probabil petrece acum copila Elena. Însă evident că a trebuit să ies, să revin în contextul obișnuit al jugului acestei vieți. Numai că darul nu s-a oprit aici, ci a mers cu mine între oameni, în lume. Într-un alt chip, alt gust, dar aceeași lucrare: simțurile mi-au fost în așa fel preschimbate, încât percepeam lumea ca și cum eram cumva în afara ei. Era ca si cum, deși vedeam și știam care este contextul real, el era ca deja trecut. Îl trăiam de undeva de departe, dintr-un văzduh existențial mai presus de lume, dintr-un timp atemporal (dacă se poate spune astfel), post scriptum. Eu eram și jos, între toți, dar mai mult ca un rol, căci mai deplin eram undeva, deasupra și ca si cum priveam totul dintr-un viitor când toate se vor fi dus deja, ca o amintire, ca o nostalgie, ca un vis trecător si deșarte. 

Mesajul lăuntric pe care îl purtau aceste trăiri era perenitatea vieții acesteia, faptul că suntem chemați să viețuim dincolo de ea. Mă străduiam să mă comport firesc, să comunic firesc cu frații mei în Hristos, căci nu voiam cu nici un preț să îmi fie observată această lucrare ce se petrecea înlăuntrul meu. Însă acele simțiri – altfel ale realității mi-au rămas în suflet ca o maturizare duhovnicească și theologie predată prin trăire, nu doar teoretic. Îi sunt pe deplin recunoscătoare Milostivului Dumnezeu pentru aceste lecții de formare duhovnicească, Preacuratei Maicii Saleși  dragei și de acum înțeleptei Elena, căreia îi datorez mijlocirea acestui dar. Poate că mi-a dăruit să trăiesc ceva din ce trăiește ea acum. Poate că a rugat pe Domnul pentru înțelepțirea duhului meu lăuntric, robit acestei lumi. Poate că este, simplu, efectul firesc al trecerii dincolo al unei făpturi nevinovate, cum este ea, o copilă, care, purtând și martiriul bolii, desigur a primit cununi și harisme ale Duhului Sfânt.

Spun aceasta și pentru că am observat cum, și eu, mămică fiind, am suferit de pierderea a câteva sarcini. Și, deși au fost devastatoare pentru puterile firești aceste perioade de trecere a fătului în lumea de  dincolo, apoi am cunoscut prin ei multă transformare lăuntrică și diverse încredințări să zic așa ale veacului ce va sa fie, cu harul său. După fiecare pierdere de sarcină simțeam că am copii nu doar pe pământ, ci și în cer, simțeam că o parte din mine locuiește și cu ei acolo sau că ei, născându-se în inima mea, au adus și Raiul în ea. Măcar un petec din harul Său au zămislit de fiecare dată înlăuntrul meu. Fiecare prunc mutat la Domnul se făcea prezent prin diferite contexte trupești sau duhovnicești în viața mea și darul arvunit de el prin propria-i viață jertfită, a devenit o nouă etapă duhovnicească în viața lăuntrică. Ei sunt solii noștri apropiați dintre cer si pământ. 

De aceea, cu atât mai mult prin Elena, cu cât ea era și botezată și a și purtat crucea bolii. 

Toate cele ce am împărtășit au deschis calea comunicării cu această dragă copilă. De aceea uneori, când sufăr tare de dureri de cap, îi vorbesc si despre ele. Ba mai mult decât atât, de curând am primit un mir luat de la candela ei, cu toate încurajările de alinare a durerii. Abia așteptam sa încerc. De atunci, în foarte multe dintre migrene, folosesc mirul și discut cu Elena ca și cu cineva care mă aude și înțelege. Ușor-ușor durerea îmi este alinată, iar adesea luată întru totul. Într-o noapte de pildă, depășise stadiul unei simple dureri. Simțind că nu mai pot suporta și gândindu-mă că a doua zi va fi o zi încărcată, am căutat să iau un medicament, care în genere oricum nu își face efectul. . Cu resemnare am constatat însă că trecuse de 00.00, iar eu voiam să mă împărtășesc a doua zi. Astfel încât nu aveam decât să mă las pradă unei dureri devastatoare, care totdeauna evoluează peste noapte. M-am așezat în așternut și brusc mi-am amintit de mirul Elenei. M-am miruit, discutând în gând cu ea. Încă de la început a fost ca și cum mă mângâie cineva pe interior. Apoi, câte puțin, pe parcursul nopții (scurte🙂), durerea mi-a fost ameliorată și apoi luată. Am primit astfel și mai mare încredere în mijlocirea concretă a copilei Elena și de asemenea a legăturii noastre. 

Comunic cu ea prin rugăciune, adesea primesc drept răspuns același gen de trăiri ca cele despre care deja am mărturisit și, deși este dureros pentru noi, mă bucur adânc pentru tine, draga mea Elena, că petreci înaintea Feței Domnului, în sânurile Raiului și mai ales că de acum ești matură în întreaga înțelepciune, împărtășindu-ne și nouă dintru ea.