Copii/sfinţi 8

          Să revenim la mânie, la partea irascibilă a sufletului. Nici nu trebuie să tăiem complet din tânăr mânia, dar nici nu trebuie să-i îngăduim să o folosească întotdeauna. Din prima vârstă să-i învăţăm pe copii să rabde chiar când sunt ei înşişi nedreptăţiţi, dar dacă ar vedea pe cineva că este nedreptăţit, să păşească curajos şi să ia apărarea celui năpăstuit cu măsura cuvenită.
          Cum vom putea sădi în sufletul copilului aceste legi? Prin exerciţii în viaţa de zi cu zi: să rabde atunci când nu i se dă atenţie, să-şi stăpânească mânia atunci când nu-i sunt îndeplinite cererile şi dorinţele, să-şi recunoască greşelile faţă de alţi oameni. Sunt multe împrejurări care-l fac pe copil să se mânie, ele trebuie folosite în scopul de a-l pregăti pentru a fi mai răbdător, dobândind astfel tăria caracterului. Îl poate pune la încercare chiar tatăl lui, sau vreunul din fraţi.
         Ca să-l înveţi să rabde ceea ce i se pare lui că este pe nedrept, adu-i aminte scene din viaţa lui, întreabă-l dacă el însuşi nu a greşit nimic faţă de nimeni. Cu ocazia momentelor în care suferă pe nedrept, îl putem învăţa că păcatul lui (pe care nu l-a mărturisit şi pentru care nu a făcut pocăinţă) i-a adus respectiva suferinţă, atrăgând-o ca un magnet. Dacă-l vezi că bate vreun frate, că-l insultă întreabă-l ce ar simţi el însuşi dacă ar fi în locul aceluia şi pedepseşte-l negreşit.
         Copilul nu trebuie să fie nici bleg, nici sălbatic, ci să fie şi puternic, şi blând. De multe ori copilul are să fie ajutat de mânie, când are să aibă şi el copii sau când are să fie stăpân peste alţii. În toate privinţele mânia este folositoare, dar numai atunci nu-i bună, când căutăm să ne răzbunăm. Moise, când a văzut că un frate e nedreptăţit, s-a mâniat el, care era cel mai blând dintre toţi oamenii (Numeri cap.12,3):
        Moise însă era omul cel mai blând dintre toţi oamenii de pe pământ.
        Să fie copilul învăţat să rabde lipsa de consideraţie: niciodată să nu ceară să fie servit de alţii la treburi pe care le poate face şi singur şi să fie învăţat că toţi oamenii sunt egali prin fire şi niciunul nu e demn de dispreţ.

Eca mi-a spart cel mai frumos ou...

         Învaţă-l să suporte pagube mici (de exemplu un frate îi strică o jucărioară) fără să se răzbune. Copiii sunt tare supărăcioşi când pierd astfel de mărunţişuri şi şi-ar da mai degrabă viaţa decât să treacă nepedepsită o asemenea pierdere :) Vorbeşte-i de deşertăciunea celor materiale, de zădărnicia lor şi de faptul că nu trebuie să-şi lege inima de ele atât şi să calce porunca iubirii de aproapele. Să nu-i cumperi îndată lucrurile pierdute sau stricate, ci atunci să i le înlocuieşti, când vei vedea că nu le mai doreşte, nici nu mai suferă din pricina lor.

Comunicare

          Comunicarea cu oamenii care nu au gândire creştină este foarte dificilă pentru mine. Nu e o lipsă de bunăvoinţă din partea mea, e un proces prea complicat ca să se finalizeze într-o conversaţie banală. Parafrazând, aş putea explica asta prin cuvintele sfântului apostol Pavel (1 Corinteni, cap.2):

11.	Căci cine dintre oameni ştie ale omului, decât duhul omului, care este în el? Aşa şi cele ale lui Dumnezeu, nimeni nu le-a cunoscut, decât Duhul lui Dumnezeu.
12.	Iar noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul cel de la Dumnezeu, ca să cunoaştem cele dăruite nouă de Dumnezeu;

În peşteră la Prislop: Da de ce stătea aici Sf. Ioan?

          De Paşti am fost în vizită la cineva (nu spui cine, persoană importantă) la ţară. Misiunea mea de bază a fost să am grijă de Grigo. Fără să-mi dau seama, acel cineva mă observa şi mă evalua din umbră, cum îl ajutam a mia oară pe gărgărelul meu să ridice un scăunel pe un butoiaş, apoi iarăşi să-l dea jos, să pună pietricele în nişte găurele ale scăunelului şi să-l pună înapoi sus pe butoiaş, fără să doboare vreo pietricică. Trebuia să fiu atentă să nu cadă, nici să nu se lovească cu scăunelul respectiv. În timpul ăsta îl priveam pe Grigo cum se încrunta, cum îşi ţuguia buzele concentrându-se, cum transpirase pe năsuc de atâta efort, cum îi ieşise de sub căciuliţă perişorul lui pufos care-l făcea să semene cu puişorul moţat şi cum făcea tot felul de mutriţe drăgălaşe pe care numai cineva îndrăgostit le poate observa. Am mai băgat de seamă că nu-i tăiasem unghiile la timp şi m-am gândit că acest lucru nu va scăpa privirilor agere ale altor mămici. Mă bucuram că era o zi superbă aşa cum mă aşteptasem să fie de Paşti, că nu mă doare deloc spatele, deşi stăteam aplecată de ceva timp şi că nu simţeam oboseala nopţii petrecute la slujbă, aşa cum ar fi fost de crezut. Mă rugam în taină pentru copii, pentru că nu-i puteam vedea unde sunt (cum au ajuns la ţară au şi intrat prin grajduri şi coteţe, uitând să vină la masă la timp).
         Cam aceasta era viaţa mea interioară în momentul în care persoana care mă scana m-a lovit frontal cu următoarea constatare: "Nenorocita de tine, ţi s-a urât şi ţie cu copiii ăştia!" Nu am putut să reacţionez nicicum. Nici măcar n-a pus-o sub formă de întrebare! Copiii ăia erau "întâmplător" ai mei, şi, deşi pare "incredibil", îl iubesc pe al cincilea la fel de mult ca pe primul şi am cu el poate mai multă răbdare. Mi se pare absurd să explic asta cuiva! Ca să-i înţelegi pe creştini cred că trebuie să foloseşti dicţionarul iubirii de Dumnezeu şi gramatica împlinirii poruncilor lui. Altfel toate ale lor par nebunie.

Tornada

           Aş vrea să împărtăşesc cu cei care-l iubesc pe Dumnezeu (şi nu ştiu engleza) o veste pe care am aflat-o de aici . Casa preotului ortodox al comunităţii din zona devastată a rămas intactă, scăpând ca prin urechile acului. Tornada a trecut foarte aproape de casa lui făcând ravagii, după cum se poate vedea în reportajele de mai sus.

"Cădea-vor dinspre latura ta o mie şi zece mii de-a dreapta ta, dar de tine nu se vor apropia."- Psalmul 90. Aşa povestea bunica mea că pe vremuri se întâmpla să cadă grindină şi puteai vedea grădinile oamenilor cumsecade ocolite efectiv de mânia lui Dumnezeu.

"Dacă-l înveţi aşa, nu mai scapi de el...".

          Discuţie în cancelaria unei şcoli (între formatori de generaţii):
         -Dragă, nu ştiu ce să mă mai fac cu nora mea! Auzi, vrea să doarmă cu copilul în pat (respectivul copil e sugar)! I-am spus: "Dacă-l înveţi aşa, nu mai scapi de el...".
         -Aaa, mie mi-a plăcut de nora mea: de când a venit din maternitate a pus copilul în pătuţ şi nici nu s-a uitat la el. Doar îl schimba şi îl alăpta la 3 ore, în rest putea să plângă...
Credit: Free images from acobox.com
         Stau şi mă întreb câteodată dacă fac parte din aceeaşi specie biologică cu aceste aşa-zise mame şi bunici. Cum adică "îl înveţi" să stea cu tine? Doar a stat 9 luni chiar înăuntrul tău, e deja învăţat! Bătăile inimii tale îi sunt cel mai dulce cântec de leagăn. Nu vorbesc din cărţi, ci ştiu cât de repede se linişteşte şi adoarme copilul la pieptul mamei.
          Nu înţeleg pentru ce vor să scape cât mai repede de copil. Probabil acesta va fi fenomenul şi când respectiva bunică sau mămică va ajunge neputincioasă din cauza bătrâneţii, copilul va căuta să scape cât mai repede de ea. Asta cred că este lecţia pe care o învaţă pruncul dacă e lăsat să plângă din considerentul că "n-are nici un motiv: sătul e, schimbat e..."
        Oare ce ne face să credem că bebeluşii sunt nişte legume fără sentimente? Faptul că nu avem memoria primelor zile de viaţă? Am observat că la generaţia tânără apare o idee obsesivă: "Nu sunt înţeles de părinţi. Simt că ei nu mă iubesc cu adevărat." Dacă întrebi aceşti copii, nu le lipseşte nimic din cele materiale, iar părinţii le fac aproape toate voile. Nu cumva, printre multe alte cauze, ar putea fi şi lecţia dură pe care au învăţat-o din faşă atunci când au plâns -"ca să-şi dezvolte plămânii"- nemângâiaţi şi singuri, înconjuraţi în pătuţ de jucării minunate, dar fără viaţă?

sărind coarda, de Paşti

• Mami, în cap în afară de creier şi minte ce organe mai sunt? - Maria
• Mi-a intrat ceva la măsea. Daţi-mi o furcă!
• Eram la o mănăstire şi l-am lăsat pe Ionuţ singur în cameră ca să mă duc până la pangar. Am pus la loc sigur toate obiectele care puteau fi periculoase şi am dat să plec. Copilul m-a oprit şi, cu o mină foarte serioasă, mi-a întins o cutie cu chibrituri: "Mami, ia-le şi pe astea, că nu se ştie ce idee îmi vine!"
• Ca să-i determine să-şi facă ordine în dulapuri, mama le-a promis copiilor premii în bani. Ionuţ a avut o idee originală: să trieze hainele după culori. Astfel de la şosete până la geci puteau fi găsite în aceeaşi grămadă.
• Înainte de culcare Eca aprofundează studiul formei literelor. Mă pune să-i conturez cu degetul pe piele o literă pe care ea trebuie să o ghicească. La 5 ani descoperă metode Montessori :)
• De ce ai scris "cîţi" şi nu "câţi"?  Păi, ia dă-l la o parte pe c Rămâne cuvântul îţi: îţi dau, îţi scriu. Nu spune regula aşa?

Descoperire despre trupul lui Hristos cel înviat

         Sfântul Nichita Stetatos, ucenicul Sfântului Simeon Noul Teolog, scrie despre acesta:
        "Într-o zi, pe când se afla în picioare într-o rugăciune preacurată iată ce văzu: aerul începu a străluci; fiind în chilie i se păru că se găseşte afară în ziua mare, dar era noaptea către întâia veghe. De sus începu să lucească o lumină ca de auroră care eclipsă chilia şi toate celelalte. Într-un extaz total şi cu toată puterea minţii el ţinti lumina ce-i apăruse. Aceasta sporea puţin câte puţin, făcând să strălucească aerul din ce în ce mai tare şi el se simţi ieşit cu trup cu tot din lucrurile pământeşti. Lumina strălucea din ce în ce mai viu şi el observă că aceasta se uneşte în chip necrezut cu carnea lui şi-i pătrunde puţin câte puţin membrele, el însuşi fiind acum în centrul luminii, năpădit de bucurie şi de lacrimi. Totul se petrecea într-un mod neobişnuit înăuntrul lui. El văzu deci cum această lumină îl face pe de-a-ntregul flacără şi lumină.

         Un glas ieşi din lumină şi zise: "Astfel trebuie să se transforme sfinţii care vor fi încă în viaţă când trâmbiţa supremă va suna, şi în această stare vor fi ridicaţi, cum zice Pavel. Un bun număr de ceasuri se scurseră aşa: preafericitul, în picioare, continua să laude pe Dumnezeu, contemplând slava care îl învăluia, fericirea pregătită sfinţilor din veac. Îşi zise: "Mă voi întoarce oare în întâia formă a corpului meu?" El văzu însă că purta încă forma corpului, simţea bine că trupul era prezent, dar netrupesc oarecum şi spiritual. I se părea că n-are nici greutate, nici densitate. Era încremenit de mirare să se vadă ca netrupesc într-un trup. Acelaşi glas spuse: "Astfel vor fi după înviere, în veacurile viitoare, toţi sfinţii, în mod netrupesc înveşmântaţi în trupuri duhovniceşti, mai uşori, mai subtili, mai proprii să se înalţe sau mai groşi, mai greoi, mai înlinaţi către pământ. Prin aceasta locul şi rangul intimităţii cu Dumnezeu e va deosebi pentru fiecare".(...)
          Aceasta este deosebirea dintre trupul lui Hristos ce s-a răstignit şi cel cu care a înviat. Acesta din urmă e imaterializat (pătrunde prin ziduri). E atât de schimbat că nici Maria Magdalena, nici ucenicii în drum spre Emaus nu-l recunosc. Toma trebuie să-i pipăie rana cu degetul pentru a se convinge  că e real şi nu o halucinaţie.

Artefacte

           Judecând după iepurii impunători care tronează în centrul oraşului aş zice că urmează să celebrăm Ziua Iepurelui. Ştiaţi că la evrei iepurele e considerat animal necurat? Cine s-o fi îngrijit să eclipseze sensul creştin al  sărbătorii Paştelui?
Credit: Free images from acobox.com