O tarta...

...foarte dulce, dar si acrisoara, (cu o mica intarziere) pentru ziua Elenitei. Asta a dorit specialista familiei in ale dulciurilor sa bucatareasca sambata seara.

reteta

cu bezea si crema de lamaie

Sarbatorita si-a preferat insa iaurtelul de casa cu fulgi de ovaz si miere:

Razbunare

Eca si Maria au avut o altercatie joi seara in fata blocului. Au venit si in casa sa se parasca reciproc si sa se rafuiasca in prezenta mea. Dreptatea era, ca de obicei, undeva la mijloc, dar fiecare tinea steagul sus. E. incepuse sa vorbeasca destul de urat, asa ca si i-am facut observatie. Fiindca era deja tarziu, le-am despartit ca sa opresc schimbul dur de replici si amenintari si, dupa un timp, cand am considerat ca s-au linistit, am cinat cu totii. Aparent totul era bine.

A doua zi am primit telefon de la M. care era la scoala. Mi-a spus cu vocea tremuranda de suparare ca E. ii sterpelise o fila pe care-si notase ea niste ganduri personale despre scoala, colegi, profesori si i-o daduse dirigintei. Bineinteles ca nu erau doar chestiuni pozitive, asa ca nu i-a picat deloc bine ca a citit-o diri.

Am fost surprinsa pana unde a putut merge E. cu razbunarea. Ma gandesc ca poate era mai sanatos sa las conflictul sa se consume atunci, la cald, si nu sa-l inhib dand nastere unei reactii si mai urate...

Am purtat o discutie cu Eca incercand sa o fac sa inteleaga ca raul pe care i l-a facut surorii ei depaseste cu mult neplacerea pe care o suferise ea. Am insistat sa incerce sa se puna in locul Mariei, sa inteleaga cam cum se simte. Nu stiu daca am ajuns la inima ei.

Pe M. am sfatuit-o sa fie mai precauta, mai atenta unde-si pune crampeie de jurnal si i-am dat de inteles ca daca diriginta e o femeie delicata n-ar trebui sa comenteze ceea ce a citit fara aprobarea autorului. Daca totusi ar tachina-o, ar fi bine sa-si aduca aminte ca, sefa de clasa fiind, a comunicat si ea dirigintei chestiuni care se intamplau intre copii in absenta profesorilor...

N-am putut sa le pun sa-si ceara iertare una de la cealalta. N-avea rost sa regizez un moment fals. Oricum, dupa ce si-a linistit fiecare sentimentele s-au iertat de la sine. Acum sunt iar bune prietene, de parca nimic nu s-ar fi intamplat, desi n-a trecut decat o zi. Ce ti-e si cu copiii astia...

Mici bucurii...

 ...la indemana oricui

Rautati de-ale mele

Iata cum imi tai eu singura creanga de sub picioare, poate invatati ceva din greselile altora:

Uneori simt ca sotul meu ma nedreptateste (nu stiu daca e asa in mod obiectiv, dar egoismul din mine asta reclama) si ma necajesc intr-atat incat nici un gand nu ma poate face sa accept cu smerenie ceea ce mi se intampla.

Atunci ajung cu plangerea la Dumnezeu, dar nu cer ca tot crestinul cumsecade puterea de a rabda si de a-mi iubi aproapele, ci ma arat nemultumita (uitand subit toate aspectele bune ale aproapelui cu pricina) si revoltata ca Dreptatea ingaduie asa ceva.

Ca tot tacamul de rautati sa fie complet, se infiripa in mine o dorinta puternica de a-l vedea si pe el pus in situatii dificile (daca se poate similare) ca atunci cand isi va pierde rabdarea sa-i pot reaminiti ca ceea ce i se intampla este o oglinda a faptelor sale si sa-l vad odata recunoscand ceea ce pretind eu ca mi-a gresit.

Se spune sa ai grija ce-ti doresti, ca s-ar putea sa se intample. Va spun drept ca nu o data, ci de mai multe ori in viata mea s-a intamplat dupa gandul meu cel razbunator. De fiecare data insa am constatat ca durerea lui ma durea si pe mine si, in fond, ne afecta pe toti cei din casa. In loc sa savurez revansa sortii, am avut numai si numai de suferit pentru ca am rupt unitatea din cuget si simtiri cu omul de care m-am legat in fata lui Dumnezeu.

Desi in plan fizic nu as fi putut fi invinuita a fi cauza necazurilor lui, la nivel duhovnicesc am simtit clar ca eu i-am intins o cursa in care sa se raneasca. Cat despre mult dorita autocritica a celuilalt... n-am avut prilejul sa o aud vreodata. Mai grav, daca am avut proasta inspiratie sa sugerez vreo asemanare cu realitatile domestice, am declansat o cascada de conflicte din care n-am avut decat de pierdut.

Cea mai proasta parte a fenomenului este ca nu pastrez in amintire decat o vreme morala intamplarilor (si anume aceea de a ma feri si la nivel de gand de dezbinarea a ceea ce a unit Dumnezeu), apoi iar ma amageste sfatul celui viclean si imi inchipui c-as putea avea vreo satisfactie sau vreun beneficiu daca i se plateste si lui cu aceeasi moneda.

Nu exista minciuna mai mare decat aceea ca s-ar putea cineva bucura cu bucurie adevarata iesind de pe fagasul poruncilor dumnezeiesti. Am gustat si am vazut...

Puterea exemplului :)

Oaze...

...intr-un desert de beton, in care ne bucuram de copaci si iarba:

Nu-i de noi

Strict pentru sectorul mamelor crestine si mai ales pentru cele cu un numar de copii peste medie multe din sfaturile specialistilor contemporani in parenting sunt nepotrivite. Unele dintre ele sunt imposibil de pus in practica, altele duc spre calea cea larga a imoralitatii, altele, odata implementate determina adevarate dezastre intr-un sistem familial cu opt-noua membri cum e cazul nostru.

De exemplu l-am auzit pe Alfie Kohn, care de altfel imi e simpatic, intr-un discurs (regret ca nu am un link pentru youtube-ul respectiv): "De ce sa-l pui pe copil sa-si stranga patul, sau sa-si faca ordine pe birou si in dulap? In singurul loc de pe lumea asta care e al lui, te bagi tu (parintele) sa-i spui ce sa faca..."

Scuzati-ma, dar daca nu i-as fi invatat pe copii de mici sa-si stranga si sa-si ordoneze lucrusoarele la noi in casa ar fi fost un dezastru total, nimeni n-ar mai fi gasit nimic si ne-am fi impiedicat la tot pasul de mormane de haine si jucarii. Stiu asta fiindca uneori, cand uit sa-i mobilizez traim cu totii discomfortul lipsei de organizare. Eu, una, nu fac fata sa strang dupa 7 si nici nu-mi permit sa  platesc pe cineva ca sa contrabalanseze comoditatea (lenea?) copiilor. Sigur ca pe masura ce au crescut au inteles tot mai mult importanta gesturilor pe care alta data le faceau impinsi de la spate.

un copil mic e ca un blender fara capac :)

In plus, tin sa subliniez eroarea din afirmatia de mai sus: obiectele si spatiul de care se vorbeste nu sunt ale copilului, ci sunt ale mele fiindca eu le-am achizitionat si daca le deterioreaza tot eu ii furnizez altele in schimb, pe banii mei. Le-am dat lui spre a se folosi de ele, dar il educ in ce scopuri se folosesc si il invat cum se intretin pentru a se putea bucura de ele timp indelungat. De asemenea il deprind sa-si organizeze spatiul pentru a-si putea gasi in timp util ceea ce are nevoie si pentru a nu deranja pe cei cu care convietuieste.

Ca parinti crestini credem dumnezeu a randuit copiilor ascultarea de parinti si nu trebuie sa ne temem sa implementam acest principiu in viata noastra de familie cat mai timpuriu. Trebuie totusi sa fim atenti sa pastram o dreapta socoteala in ceea ce priveste limita pana la care patrundem autoritar in universul copiilor nostri. Cred ca daca pastram ca ghidaj dragostea (si nu se poate ca un parinte sa nu-si iubeasca fii) si ne ferim sa fim manati de patimi in ceea ce le pretindem nu avem nevoie de cineva strain de familia noastra (si cu atat mai mult strain de biserica) sa ne invete ce sa facem cu copiii. Chiar daca ne inspira sa citim recomandarile celor "autorizati" in domeniu, e bine sa avem fixate repere compatibile cu viata crestina si de pe aceasta pozitie sa analizam ceea ce ni se propune.