In educatia copiilor...

...daca stau sa ma analizez, nu merg pe scheme, norme si programe. Sunt mai degraba spontana si ma folosesc de diverse prilejuri pentru a le transmite cum as vrea sa ii formez. Ma axez mai ales pe caracterul lor, pe cultivarea virtutilor, pe deprinderea abilitatilor de care scoala nu se ocupa. Nu ma intereseaza cat de culti vor deveni nici pe departe in aceeasi masura in care ma inteteseaza sa devina oameni de omenie, cu principii sanatoase si dragoste de Dumnezeu.

Insist sa inteleaga importanta ascultarii de parinti, ca temelie a vietii duhovnicesti in copilarie. Le subliniez cand neascultarea lor are efecte negative (si am prilejuri destule in care o patesc fiindca nu tin seama de cuvintele mele). Cand mai cresc incerc sa ii fac sa inteleaga ca asculta pentru binele lor si ca toate aparentele restrictii pe care le pun sunt modalitati prin care incerc sa ii ajut si sa ii protejez de ceea ce nu sunt pregatiti sa intampine. Pentru a contrabalansa, ma straduiesc sa le arat multa iubire si intelegere, sa imi exteriorizez sentimentele prin gesturi si cuvinte, sa nu imi ies din fire fata de ei desi pastrez fermitatea si sa creez acasa un mediu in care sa se simta bine si din care sa plece cu amintiri frumoase.

Ii initiez cat pot in dezvoltarea unei relatii personale cu Dumnezeu. Pentru a le facilita aceasta intalnire ii pun in conjuncturi in care inima lor poate simti cate ceva. Uneori  chiar ii silesc, fiindca premisele exterioare sunt si ele lucratoare pentru a netezi calea spre El. Concret: nu intotdeauna au avut chef sa mearga la biserica, sa faca metanii sau sa citeasca rugaciuni. Tot fiind pusi de mine la toate astea au simtit cum misca ceva si in ei, dupa care le-au facut fara sa le mai spun si chiar mi-au marturisit mici experiente duhovnicesti.

Ii sfatuiesc cu tenacitate (spun asta fiindca adesea am tendinta de a ma deznadajdui) pe calea lucrarii virtutilor crestine, cu discernamant. Am observat adesea in lucrarea aceasta de invatare a lor cum uneori ceea ce le spun parca nu este de la mine, adica in timp ce vorbesc imi vin idei noi care chiar au impact si de care ma minunez eu insami. Pe fiecare il dotez cu indemnuri si pilde pliate pe patimile lui si ii arat cum sa faca sa lucreze virtutea opusa lor. Fetelor am simtit sa le vorbesc mult si des despre decenta si frumusete interioara, baietilor despre nemaniere si blandete. Nu am aratat mila pentru pofte si placeri si nici ingaduinta pentru dorinta de a placea oamenilor cu pretul compromisului. I-am invatat sa fie mandri in sensul bun al cuvantului de faptul ca suntem crestini si sa imbrace haina marturisirii.

Nu mi-a fost teama niciodata ca sunt prea aspra si ca va veni un moment in care copiii vor face contrariul din cauza standardelor mele prea ridicate. De ce? Fiindca tot ce am facut a fost cu inima curata pentru Domnul si pentru binele lor, nu pentru fala sau ambitia mea. In plus, nu am tinut prea mult la iubirea lor lumeasca. Am preferat sa actionez astfel incat daca ne vom intalni in viata de dincolo cand intelegerea va fi deplina, sa imi fie recunoscatori. Copiii cu care am fost consecventa in exigenta au iesit cei mai performanti, dupa parerea mea, atat la invatatura, respect si dragoste de parinti si seriozitate in problemele religioase.

Cel mai important mi se pare insa a intelege ca nu eu sunt pivotul transformarii lor, ci vointa lor impreuna-lucratoare cu harul. Mereu ma gandesc "de n-ar zidi Domnul casa sufletului lor, in zadar ma ostenesc"sau, asa cum zice pr Coman (ce sa fac, am devenit o fana😊) a rodi nu este al omului, ca toate celelalte ingrijiri ale plantei, ci al Domnului. Chiar daca ei mai au caderi, ii pun inaintea lui Dumnezeu si a sfintilor sai, incerc sa nu generalizez in perspectiva ratacirea lor de moment si ma ostenesc in continuare sa o demolez vorbindu-le. Am nadejde ca Hristos nu ii va lasa orbi pana in sfarsit.