- Asa e firea ei, vorbeste putin dintotdeauna. Asta da, dar de la Dumnezeu😊
- Si-a facut de nevoie un obicei de a te sunta: zice ca tine si face ca ea, nu iti da prea multe detalii despre viata ei ca sa nu iei urma celor pe care le face in ascuns fata de tine
- Nu o mai interesezi, deja isi canalizeaza gandurile, preocuparile, sentimentele catre altcineva sau in cel mai fericit caz, altceva. Oricum, cand a incetat sa iti mai vorbeasca, poti sa stii ca ai murit in inima ei
- Din felul in care te-ai purtat cu ea pana acum ai convins-o: nu are cu cine vorbi. Daca te poti simti implinit ca barbat cand femeia tace inaintea ta fiindca te considera prea incuiat sau prea dezaxat ca sa comunice cu tine e grav.
Domnitorii nostri in intelepciunea lor stiau ca din interior poti cunoaste cel mai bine lucrurile. Fiindca erau preocupati sa isi ocroteasca supusii, adesea luau straie saracacioase si strabateau satele si targurile luand pulsul vietii oamenilor de rand. Cam asa as vedea o administrare a situatiei si la nivel micro: pune-te mereu in situatia celor pe care ii ai in subordine si incearca sa le faci viata mai usoara. Vei fi cu mult mai usor respectat si ascultat asa decat daca tai comunicarea cu ei.
Nu prea cred că empatia este specifică bărbatului... Mai ales dacă afecțiunea maternă (cea sănătoasă, nu cea bolnavă, excesivă) i-a lipsit în copilărie.
ReplyDeleteEl este o fire rațională și așteaptă și de la consoartă să dovedească aceeași trăsătură.
Dar noi, fiind avide de emotivitate, dăm în drame (imaginare), sau ne suplinim cu surogate această nevoie. Eu, spre exemplu, tac mult, îl înțeleg că e sătul de vorbărie și automat sufocat de problemele altora, ca preot, dar îmi găsesc alinare în... consumul ciocolatei (fie și preparata din banană +cacao). Mă gândesc că poate și dvs scrieți pe acest blog din cauza aceleiași nevoi de exprimare în cuplu, însă nesatisfacută, cam cum e la mine eliberarea prin consumul dulciurilor...
:-)
Ileana
Am si eu probleme de cuplu o multime, dar asta cu neexprimarea nu e printre ele.
DeleteIn plus, nu cred ca s-a nascut omul care sa ma inhibe intr-atat incat sa nu ma exprim daca imi doresc😊
Blogul a inceput intr-adevar ca o nevoie de comunicare, dar nu pe fondul lipsei in familie. Doream sa comunic intr-adevar cu mamici cu multi copii. Cu timpul s-a transformat intr-un adevarat depozitar al gandurilor mele.
DeleteVă întreb ca să înțeleg rostul bloggeritului, nu vreau să vă trag nicicum de mânecă, este pură curiozitate: nu e periculos să expunem la scara publicului larg propriile gânduri?
ReplyDeleteCel rău este putere gânditoare, nu intervine mai ușor cu tulburarea pe calea aceasta?
Motivația de a ajuta pe cineva cu o întâmplare din viața personală este mai puternică încât să acopere o eventuală ispită care se iscă...?
Nu este blogul o variantă a postarilor pe Facebook în scopul obținerii de Like de la cât mai multe persoane pentru a ne ridica stima de sine?
Nu v-ați supărat niciodată pe cineva care a comentat ceva? ��
Ati putea fi mai concret in exprimare, facand referinta la un gand anume pe care l-am expus si ati simtit ca va pericliteaza interiorul? Stiti, discutiile la modul general sunt foarte putin fructuoase si as putea sa va raspund demagogic ca expunerea anumitor ganduri e chiar benefica.
DeleteDaca intamplarea este relatata obiectiv si suficient de voalat, ea poate avea un caracter strict pedagogic, ca o "pilda"
DeleteIn ceea ce ma priveste, ati gresit adresa cu like-urile. Va spun din inima ca singurii oameni de la care vreau like sunt sotul si copiii mei. Nu stiu daca ma credeti,dar nu ma raportez din principiu la gura lumii. De altfel, daca voiam public larg, ma axam pe alta tematica, dat fiind faptul ca nasterea de prunci si familia traditionala au tot mai putini fani😊
DeleteNu m-am suparat niciodata.
DeleteLa un moment dat am avut un comentator agresiv, cu limbaj licentios, pe care l-am publicat totusi, dar pot spune ca m-a socat prin ura care rasufla din mesajele lui.
Nu,nu mă refer la periclitarea interiorului cititorului, ci la autorul articolelor de pe blog. Sunt conștientă că bloggeritul nu-i pentru oricine (adică nu oricine se poate ocupa de întreținerea unui blog, repet, nu mă refer la cititori), cu atât mai mult nu-i pentru oameni instabili sufletește. Eu am ținut o perioadă- vreo 6 ani- un blog ortodox, mă bate gândul să reîncep, dar parcă ceva îmi spune să nu o fac... de aceea întorc problema pe toate părțile.
ReplyDeleteAndreea
*Tot eu am comentat mai sus
Nu stiu ce sa te sfatuiesc. Eu nu simt ca imi produce o ispita. Nici nu prea inteleg la ce tip de ispita te referi. De mandrie? Din pricina gandurilor rele ale altora? Ca imi ocup timpul administrarea? Sunt aspecte personale de autocunoastere si poti discuta cel mult cu duhovnicul.
Delete