Portăriţa

          Mergând în vizită la o bătrână din parohia noastră, am observat pe peretele de la răsărit al camerei icoana "Portăriţa", pe care soţul meu i-o dăruise după primul lui pelerinaj la muntele Athos. Am şi eu acasă o icoană mare cumpărată tot atunci şi aplicată pe placaj. Ceea ce mi-a atras atenţia a fost faptul că icoana femeii era realizată cu nuanţe mai deschise ca a mea. Am întrebat-o:
          - Icoana asta e cea pe care v-am dat-o noi?
Bătrâna a zâmbit şi a încuviinţat. Apoi m-a ajutat să-mi formulez întrebările:
          - Aşa-i că e mai luminoasă? N-a fost aşa de la început, a adăugat ea un început de poveste. La început era neagră de tot şi eu nu mă puteam împăca deloc cu imaginea ei. Ştiam că e o icoană făcătoare de minuni, dar ziceam în gândul meu în fiecare seară "Maica Domnului, să mă ierţi, dar nici nu mă pot ruga atunci  când văd chipul tău aşa întunecat, parcă-mi e urât!" Şi cu timpul, Maica Domnului mi-a ascultat rugăciunea. Vedeţi acum că e mult mai deschisă la culoare? Niciodată n-a stat în soare. Cum e pusă aici, între uşă şi şifonier aşa a fost de la-nceput. Acum mi-e tare dragă!

           Am observat şi eu că nu era deloc albăstrită aşa cum am văzut prin mănăstiri că se fac litografiile expuse la soare. M-am minunat şi eu de delicateţea Maicii Domnului, care n-a vrut să o mâhnească pe bătrână şi mi-a plăcut că femeia nu s-a mărginit la a cârti, ci a convertit nemulţumirea ei într-o rugăciune mai puţin obişnuită. Iată că astfel de rugăciuni izvorâte din simplitatea inimii sunt ascultate!