Trist
puiul galben-auriu
a simţit într-un târziu
că-i stingher,
că n-are pace.
A simţit că lumea lui
tot mai strâmtă
nu ştiu cum,
se face...
"Ce-o fi asta?"
se gândi.
"Cum de m-a ajuns năpasta
să trăiesc într-o mărgică,
într-o casă
tot mai strâmbă,
tot mai mică?...
Să nu pot să-mi aflu loc
nici pe faţă,
nici pe spate.
Şi să-mi crească,
după toate,
uite
ce nătâng de cioc!
Ce vrei tu?
Vorbesc cu ciudă
eu cu ciocul,
ca un prost...
Însă ciocul ce s-audă?
Cade-n stânga,
bate-n dreapta
şi-mi atârnă
ca o bârnă
fără rost.
Mi-au ieşit şi doi ochi mici.
Ce să fac cu ei aici?
Mi-au crescut şi aripi grele.
Ce să fac aici cu ele?
Iar sub pântec,
la picioare,
se făcură nişte gheare...
lungi... cu vârfu-ncovoiat...
Simt că toate-n pântec mi-au intrat!
Doamne,
pentru ce mi-ai dat
daruri care-mi sunt povară?..."
Şi,
lăsat pe partea stângă,
a-nceput uşor să plângă
puiul
pentru-ntâia oară...
*
Credit: Free images from acobox.comDar deodată,
în găoc,
bate cineva de-afară...
Cioc!
Cioc, cioc!
Inima în pui se zbate,
se-nfioară.
Cine...
oare cine bate?...
Cu un tremur ca de-o vrajă,
a bătut şi puiu-n coajă.
Uite!
Sub ciocănituri solide
se deschide
o fereastră!
Doamne,
ce privelişte măiastră!
Apoi uite-acum cât loc...
unde poate să alerge
să se joace,
să se culce...
Iar un glas atât de dulce,
glas de mamă...
andantino,
iată,
îi vorbeşte:
Vino...
Şi sări degrabă puiul
din bârlogul vieţii vechi.
O, acum cât e de bine
să ai ochi,
să ai urechi!...
Ce frumoasă e lumina!...
Parc-ar vrea în piept s-o soarbă.
Asta ce-i?
Un fir de iarbă...
Iar acolo?
E grădina...
Şi-nălţând privirea-n soare,
puiul,
suflet de pripas,
a bătut din aripioare
şi-a făcut întâiul pas.
Iar apoi,
dup-o clipită,
a zărit lâng-un arbust
o grăunţă rumenită.
Mm!
Da´ bună e la gust!
Iar colea, o gâză mică
pe un fir de busuioc.
Doamne,
ciocuşorul totuşi
nu e...
nu e rău de loc!
Dar aici în noua ţară,
ce s-ar fi făcut el oare
fără aripi, fără gheare,
fără vechea lui povară
din căsuţa cea sihastră?
Bietul pui...
*
Fraţii mei,
povestea lui
nu-i decât povestea noastră...
Cinste,
curăţie,
milă,
jertfă,
inimă umilă,
lacrimi grele,
bunătate,
şi suspine după stele,
bine,
dar acestea toate...
ce să faci aici cu ele?
Să fii mut ca oaia-n strungă,
cu răbdare (îndelungă!),
să nu fugi după avere,
după nume,
să iubeşti pe cel ce-i gata,
de-ar putea,
să te sugrume,
bine,
dar acestea toate...
ce să faci cu ele-n lume?
Când sub soare are preţ
numai zâmbetul isteţ,
numai vorba îndrăzneaţă,
numai paşii rari şi grei,
numai mâna cu mănuşă
care trage la cenuşă
de la toţi
pe turta ei;
da,
când viaţa e-o berbuncă
unde toţi străbat răscrucea
şi în calea ta aruncă
spini şi cioburi
fără număr,
tu,
să-ţi iei în taină crucea
şi s-o duci umil pe umăr...
suspinând discret,
cuminte,
sub scuipatul de ocară...
O, Părinte,
Creatorule-ndurat,
oare pentru ce ne-ai dat
daruri
care sunt povară?
*
Pentru ce?
Nu ştii?
Aşteaptă...
Vine-o clipă,
un soroc,
când la marginile lumii
cineva din cer va bate...
Cioc!...
Cioc, cioc!
Şi-n acest străvechi găoc
se va face o fereastră
către lumea cea măiastră.
(...) de Costache Ioanid
Foarte frumos!
ReplyDelete