În ultimul timp am fost doar eu acasă cu copiii, soţul meu fiind plecat la Lainici pentru canonizarea cuviosului Irodion încă de la vecernia pentru Izvorul Tămăduirilor. Din fericire am avut o maşină la dispoziţie cu care să-i transport pe copii la şcoală şi să ne putem deplasa la cumpărături, în parc, la ţară. Am fost cam stresată de propriile temeri şi asta s-a reflectat şi în relaţia cu cei mici. Eram tensionată pentru că mi se părea că, mai mult decât altădată copiii erau dezorganizaţi şi trebuiau împinşi de la spate ca să nu întârzie, ca să-şi termine temele şi ca să se culce la o oră rezonabilă pentru a se trezi a doua zi la timp pentru şcoală. Of, programul ăsta rigid al şcolii a reprezentat mereu o sursă de conflicte cu copiii!
 |
| "sandwich de post" |
Simţeam clar neliniştea pe care o aveau şi ei: "Unde e tati?" "De ce nu doarme acasă?" "Eu cu cine mă culc dacă tati e plecat?" Din această cauză aveau şi ei o iritabilitate ieşită din comun şi eu trebuia să fac pe arbitrul între ei. Tot gândindu-mă cum să fac să creez o atmosferă mai liniştită în casă şi să nu împovărez copiii şi cu încordarea mea, mi-am adus aminte de o metodă pe care o folosea o mamă cu mulţi copii (din păcate nu mai ştiu care, ar fi fost corect din partea mea să pun un link la sursă) pentru a restabili o relaţie călduroasă cu copiii, atunci când observa că e nevoită să-i mustre prea des. Îşi făcea timp pentru fiecare copil 10-15 minute,nu mai mult, şi îl punea - spunea ea - pe "scaunul iubirii". Adică exprima verbal tot ce aprecia ea la copilul respectiv, tot ce o făcea să îl îndrăgească şi să se bucure de el. Mi-a plăcut mult ideea asta, ajută să te cureţi de resentimente faţă de orice persoană, nu numai faţă de copii.
Totuşi, având în vedere că lucrarea păcii este în esenţă un dar de la Dumnezeu şi e doar în mică măsură rezultatul unor strategii comportamentale, şi că lăudându-i pe copii s-ar putea să-i fac doar mai îngâmfaţi, am hotărât că întreg procesul se va desfăşura în mintea mea. Am vrut în schimb să audă ceva plin de dragoste de la mine, aşa că seara, chiar înainte de culcare, în afară de rugăciunile standard :) am făcut lângă fiecare copilaş, aşa cum stătea pe pernuţă, rugăciuni speciale pentru el. M-am mirat şi eu cât de uşor curgeau cuvintele. Mi-a venit chiar şi un gând prea îndrăzneţ: "ci Însuşi Duhul Se roagă pentru noi cu
suspine negrăite" (Romani, cap 8,26).
Am văzut pe feţişoarele lor efectul imediat: zâmbeau liniştiţi şi se simţeau iubiţi şi în siguranţă. Norul care întunecase căsuţa noastră până atunci se risipise...
P.S. La cele de mai sus am adăugat mângâierile şi pupicii de rigoare :)
Copiii resimt foarte rapid lipsa tatalui si chiar daca nu spun concret, se observa imediat in comportamentul meu. Cand sunt perioade mai aglomerate si sotul meu pleaca atunci cand ele dorm si vine cand ele dorm (de obicei in posturi), in casa am senzatia ca nimic nu mai e organizat si nu isi mai urmeaza cursul firesc. Devin irascibile, galagioase, usor isterice. Probabil si starea mea li se transmite. Noi locuim la 5 km de oras si pentru orice cumparaturi trebuie sa mergem in oras pentru ca la magazinele din sat sunt numai E-uri in ambalaj. Cand imi trebuie ceva si el nu imi poate aduce, cand trebuie sa plec cu toate trei dupa mine, cand nu pot sa o culc pe cea mijlocie la pranz pentru ca cea mica tocmai chiuie si e in forma dupa somnul odihnitor si in multe situatii asemanatoare, eu... tip. Din pacate asta e prima mea reactie: strig la ele. Ma lupt zi de zi cu temperamentul meu vulcanic dar nu reusesc decat uneori sa fiu calma. Culmea e ca atunci cand sunt singura cu ele parca se intampla toate: Maria rastoarna farfuria cu ciorba in timp ce Ioana suge si nu pot sa o intrerup; Elena cade de pe pervazul ferestrei in timp ce o schimb pe Ioana si tot asa. Dupa cateva evenimente de genul asta intr-o zi, imi vine sa le las pe toate trei in casa si sa fug de nebuna prin curte. Avantajul e ca pe cat de repede ma enervez, pe atat de repede imi revin :)
ReplyDeleteAm constatat ca starile lor emotionale sunt foarte influentate de lipsa tatalui si imediat ce el redevine prezent in casa, toate se linistesc ca prin farmec: stau numai in preajma noastra, dar se joaca linistite, calme si fara certuri.
O maşină ţi-ar fi de folos...
ReplyDeleteAcum, că vine vremea caldă le poţi ţine mai mult în curte unde accidentele sunt mai rare şi nu prea contează dacă se varsă ceva pe jos.
Şi eu sunt "foc de paie". Cu timpul m-am mai calmat.
Dacă aşa fac atunci când tata e puţin plecat, cât trebuie să sufere cei mici când părinţii divorţează!
Ecaterina, tu conduci?
ReplyDeleteTe rog sa ma ierti pentru faptul ca intrebarea mea n-are nicio legatura cu subiectul.
Problema mea e ca nu gasesc suficient curaj sa conduc, desi am permis de peste 10 ani si sotul meu ma incurajeaza sa incerc iar sa ma urc la volan.
Noi nu avem copii, dar au fost destule situatii in care mi-ar fi fost de folos sa stiu sa conduc masina (practic, nu teoretic).
Poate ai vreun sfat pentru mine ...
Da, am carnet de la 19 ani, dar nu am avut nevoie prea des să mă manifest în domeniu.
ReplyDeleteŞi mie mi-era frică, fiindcă nu am înclinaţie spre şofat (nici măcar nu-mi place) dar am văzut că e foarte util să am mobilitate şi în absenţa soţului. Nici nu mă mai ia vreun taxi cu toată ceata :). Eu am trecut pur şi simplu la fapte, ignorând sentimentele.
Să ştii că majoritatea femeilor pe care le ştiu, chiar femei capabile, au aceleaşi reţineri ca şi tine. Multe conduc prost, dar prudent, şi fac mai puţine accidente grave ca "marii maeştri ai volanului".
Eu consider că e bine să ai propria maşină şi pentru o mai bună pază a simţurilor: ce auzi şi ce vezi în autobuze şi în taxi te agresează efectiv. Nu-ţi spun ce vorbe dulci am auzit la adresa soţului meu ( în reverendă) cât n-am avut maşină.
Am maşina, dar nu mereu o poate lăsa soţul acasă pentru că trebuie să se deplaseze în multe direcţii într-o zi fiind vorba de o biserică în construcţie. De câte ori îmi lasă maşina acasă şi pleacă el cu maxi-taxi, e mult mai bine. Dar cu toate 3 dupa mine, tot e dificil. Duminica pleacă el mai devreme cu maxi-taxi şi mie îmi lasă maşina ca să vin cu fetele mai târziu la biserică.
ReplyDeleteDa, vara e o binecuvântare pentru că fetele stau pe afară mare parte din zi. Au o grămadă de nisip şi "prepară" tot felul de "bucate". Apă la cişmea şi nisip să aibă că nu mă ştiu de ele. Le mai înţeapă câte o albină că umblă mai mult desculţe, dar bine că nu sunt alergice la întepături ca mine. Le dau chiar şi masa de prânz afară şi scap de nu se mai face atâta balamuc în bucătărie. Pentru că stau mai mult în curte camerele sunt mult mai ordonate si aproape neatinse. Intră în ele doar la pranz să doarmă când e soare puternic si apoi cand se întunecă le fac duş şi adorm instantaneu. Ce să mai! O bucurie!