Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Lui, Dumnezeul lui Israel; Însuşi va da putere şi întărire poporului Său. Binecuvântat este Dumnezeu! (Psalm 67, 36)
Sunday, May 8, 2011
Chipuri ale rugăciunii
Cu 9 ani în urmă, fiind în chilia părintelui Iustin Pârvu mă plângeam acestuia că viaţa de familie mă dezamăgeşte în sensul că nu am timp suficient de rugăciune şi lectură duhovnicească. Copiii mă aruncaseră de pe piedestalul isihast pe care stăteam cu trufie înainte de căsătorie. Îi explicam părintelui cu durere că nu mai puteam ajunge la izvorul liniştirii şi al bucuriei de altădată (adică pravila personală şi slujbele bisericeşti). În timp ce-i vorbeam o legănam pe Maria, care era un sugar plângăcios, în singurul mod care o liniştea: o mişcare sus - jos, ce semăna cu o închinăciune mică. Părintele mă privea cum mă osteneam şi mi-a spus două lucruri: "Măi, înainte ţi se părea că eşti blândă. Acum, încercată fiind, ai descoperit cine eşti." şi "Uite, ce faci tu acum este o rugăciune! E rugăciunea ta."
Nemulţumită, am început să-l judec în gândul meu pe părinte: "Stă aici în chilie, retras din tulburarea lumii, este slujit la treburi trupeşti de alţii, sigur că-şi vede numai de suflet şi are multă pace!" Cum am încuviinţat acest gând de la vicleanul, convorbirea mea cu părintele a fost întreruptă de vreo 5 telefoane din lume (oameni cu probleme grave care cereau sfatul şi rugăciunea părintelui) şi de fraţii mănăstirii care veneau fiecare să ceară blagoslovenie pentru ascultările lor şi să clarifice anumite detalii practice. Toţi au primit răspunsuri cu răbdare şi cu înţelepciune şi toţi au fost mângâiaţi şi încurajaţi. La început eu m-am enervat de atâtea întreruperi, dar mai apoi m-am gândit că, dacă Dumnezeu le-a îngăduit, sunt spre folosul meu. Am înţeles în final că părintele avea o "gospodărie" imensă de chivernisit, dar asta nu-l împiedica să aibă duhul rugăciunii.
Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Lui, Dumnezeul lui Israel; Însuşi va da putere şi întărire poporului Său. Binecuvântat este Dumnezeu! (Psalm 67, 36)
Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Lui, Dumnezeul lui Israel; Însuşi va da putere şi întărire poporului Său. Binecuvântat este Dumnezeu! (Psalm 67, 36)
Subscribe to:
Post Comments (Atom)
O, da! De câte ori nu am experimentat frustrarea aceasta. Eu venindu-mi în fire foarte târziu, abia în urmă cu 7 ani, când m-am căsătorit, am început să iubesc cu râvna începătorului slujbele Bisericii: Sfânta Liturghie, Sfinte Masluri, Acatiste de obste la biserică, Vecernii, etc. Aş fi mers la toate. Când a apărut primul copil au apărut primele frustrări şi de atunci au tot continuat. Am avut momente în care am plans de necaz că nu mă pot bucura de slujbe, că nu pot fi atentă, că nu pot intra în starea de rugăciune. Situaţia e din ce în ce mai "albastră". De când am născut-o pe Ioana chiar stau mai mult în curtea bisericii decât în biserică. Când cred că totul e aranjat şi voi sta în biserică măcar 15 minute neîntrerupt, ori vine Măriuca şi îmi spune că o trece ceva, ori Ioana începe să chiuie de bucurie (se întâmplă frecvent pentru că e un copil foarte vesel şi efervescent), ori cele două mari se hârjonesc şi deranjează slujba, ori toate odată :)
ReplyDeleteM-am tot văitat că nu înţeleg, că nu pricep cum se împacă creşterea copiilor cu participarea la viaţa Bisericii. Femeile care mă văd că mă chinui cu toate trei agăţate de mine, că una mă trage de batic, alta mă murdăreşte pe fustă şi alta îmi stă atârnată în braţe, mă "consolează" : lasă mamă că mai e greu un pic şi apoi cresc şi scapi, să vezi ce bine o să fie!". Nimic linistitor pentru mine care ştiu că mă aşteaptă ani de zile asemănători: sarcini, copii, plânsete, stat prin curtea Bisericii, etc
Recunosc că încă am duminici în care mă uit cu invidie la o altă preoteasă care nu poate avea copii şi se chinuie de ani de zile să aibă (apoi mă rog speriată să nu îmi ia Dumnezeu în seamă gândul netrebnic).
Mie mi-a trecut supărarea. Şi eu am fost o persoană care se agăţa de o anumită cale de mântuire, crispându-se împotriva voii lui Dumnezeu şi cârtind în legătură cu copiii. Încerc să slujesc cu bucurie pruncului rugându-mă pe metanie şi prinzând din zbor câte-o ectenie.
ReplyDeleteGândeşte-te la pustnici, la sfânta Maria egipteanca. N-au fost la sute de slujbe şi totuşi s-au sfinţit.
ce frumos scrieti voi dragelor....Diana ai si tu un blog? Si eu sunt in faza de mahnire si n-am decat doi copii( 4 ani si 10 luni si 10 luni) si decat sa mai stau in curte stau acasa duminica. Acum ca se face cald pornim insa cu carut cu tot spre curtea bisericii...si cu dor si nadejde ca la pensie sa merg mereu la biserica :)
ReplyDeleteEu urmaresc acest blog cu mare drag. Am gasit recomandarea la Irina- Dulce casa. Poate va faceti putin timp si va alaturati noua pe pilde. Ne-am bucura toate sa va avem alaturi!
Larisa
intr-o carte scrisa de un preot rus se dadea un sfat, ca mamicile cu copii sa mearga macar o data pe luna la Sf. Liturghie singure, fara copii, ca sa se mai ”adune”. Mi s-a parut o idee f buna, pe care o aplic, si am mare folos sufletesc din ea.
ReplyDeleteCu toate căutăm dulceaţa slujbelor bisericeşti şi Dumnezeu ştie asta. Rugându-ne în taină vom afla şi noi folos duhovnicesc. Nu cred că-i bine să renunţi cu totul a merge la slujbă, doar scoatem copiii la plimbare şi iarna. De ce n-ar rezista în curtea bisericii o oră măcar? Afară de situaţia când starea săntăţii lor nu ne permite.
ReplyDeleteBun sfat, îl aplic la unele litii sau vecernii când las copiii cu soţul. Cine dintre cunoscuţii apropiaţi ar lipsi de la slujba de Duminică pentru mine? Nici mama... Mai ales în perioadele când cei mici sunt bolnavi, când unul, când altul, lucrul acesta pare imposibil. Sunt pricini "binecuvântate" pentru care se lipseşte.
Şi mie mi-a recomandat la fel duhovnicul: să le las cu cineva măcar o dată pe lună ca să pot merge duminica singură la biserică dar nimeni nu vrea să renunţe. Nici mama mea! Mama duhovnicului meu renunţă de multe ori la slujbe pentru a o lăsa pe doamna preoteasă să meargă, însă acest lucru este mai rar. În familiile în care soţul nu este preot cred că ar fi o idee bună ca soţul să stea cu ei o dată pe lună, apoi să se ducă el singur o dată şi celelalte două dăţi să fie duşi şi copiii chiar dacă se mai stă pe afară.
ReplyDeleteCunosc pe cineva care lasa copiii să se plimbe de colo colo prin biserică, să vorbească şi să facă cam ce vor pe motivul că trebuie învăţaţi cu biserica. Nu sunt nici cu asta de acord pentru că nu mi se pare corect să îi deranjezi pe ceilalţi. Starea de rugăciune se dobândeşte greu şi e foarte uţor să o pierzi când prin biserică se foieşte cineva continuu.
Dacă nu găseşti pe cineva eu nu cred că-i pricină să te mâhneşti. Dumnezeu te vede şi te va judeca altfel decât pe cea care primeşte ajutor. Important e că ai râvna cea bună.
ReplyDeleteDa, asta nu se face. Să se înveţe cu biserica, să stea puţin şi des, atât cât pot fi cuminţi. Altfel învaţă doar nesimţirea. Biserica e un locaş de rugăciune şi nu trebuie să tulburăm atmosfera cu ghiduşiile copiilor, oricât de nevinovate sunt ele. Dacă ar intra toţi creştinii cu toţi copiii lor în biserică la toată slujba s-ar face multă neorânduială. Copiii se pot concentra doar un anumit timp, se ştie din psihologie, apoi se întorc la zburdălniciile lor.
http://manuteharnicute.blogspot.com/2011/05/licitatie-pentru-copiii-de-la-valea.html
ReplyDeleteNu port accesorii în genul celor prezentate. Ţinuta mea e un subiect controversat. Eu vreau însă să-mi păstrez libertatea de a-mi alege "look"-ul care mă odihneşte şi mă reprezintă.
ReplyDeleteFrumos din partea ta că vrei să-i ajuţi! Spor la treabă!