In principiu ma feresc sa ma crispez pe tipare. O fac totusi fara sa-mi dau seama, apoi regret, fiindca din atitudinea asta rezulta multe tensiuni si chiar se ajunge la serioase conflicte intrafamiliale.
Ultima capcana de genul acesta in care m-am prins a fost ideea ca tatal, trebuie sa fie liderul spiritual al familiei si trebuie sa se implice sistematic activ in educatia copiilor. Mirajul acestui postulat m-a facut sa incerc sa regizez in mod penibil relatia dintre sotul meu si copiii nostri. Aceste strategii nu au dus la nimic bun, ba chiar uneori au starnit adevarate dezastre. Mi-a luat ceva timp sa inteleg ca trebuie sa las lucrurile sa curga firesc si sa accept felul in care se manifesta liber cei dragi ai mei. Daca nu simte sa faca anumite lucruri e mai bine pentru toti sa nu le faca, decat sa adancim falsitatea intre noi.
Am invatat ca oricat de bun pare un sfat de viata, nu trebuie sa-l implementez fortand nota, ci imi trebuie intelepciunea de a-l adapta situatiei mele particulare sau chiar de a renunta total la el daca partenerului de viata nu i se potriveste. Casnicia nu trebuie sa fie un pat al lui Procust, ci un spatiu al iubirii si acceptarii.
ai mare dreptate!E bine ca fiecare sa decida unde si cand e cazul sa se implice;sunt convisa ca educatia pe care o oferi copiilor il multumeste foarte mult pe sotul tau, de aceea nu intervine decat in anumite momente! Si mie imi place sa-l implic pe sotul meu in anumite activitati, insa imi dau seama ca daca fortez nota pot aperea neplaceri.
ReplyDelete