Nu-i de noi

Strict pentru sectorul mamelor crestine si mai ales pentru cele cu un numar de copii peste medie multe din sfaturile specialistilor contemporani in parenting sunt nepotrivite. Unele dintre ele sunt imposibil de pus in practica, altele duc spre calea cea larga a imoralitatii, altele, odata implementate determina adevarate dezastre intr-un sistem familial cu opt-noua membri cum e cazul nostru.

De exemplu l-am auzit pe Alfie Kohn, care de altfel imi e simpatic, intr-un discurs (regret ca nu am un link pentru youtube-ul respectiv): "De ce sa-l pui pe copil sa-si stranga patul, sau sa-si faca ordine pe birou si in dulap? In singurul loc de pe lumea asta care e al lui, te bagi tu (parintele) sa-i spui ce sa faca..."

Scuzati-ma, dar daca nu i-as fi invatat pe copii de mici sa-si stranga si sa-si ordoneze lucrusoarele la noi in casa ar fi fost un dezastru total, nimeni n-ar mai fi gasit nimic si ne-am fi impiedicat la tot pasul de mormane de haine si jucarii. Stiu asta fiindca uneori, cand uit sa-i mobilizez traim cu totii discomfortul lipsei de organizare. Eu, una, nu fac fata sa strang dupa 7 si nici nu-mi permit sa  platesc pe cineva ca sa contrabalanseze comoditatea (lenea?) copiilor. Sigur ca pe masura ce au crescut au inteles tot mai mult importanta gesturilor pe care alta data le faceau impinsi de la spate.

un copil mic e ca un blender fara capac :)

In plus, tin sa subliniez eroarea din afirmatia de mai sus: obiectele si spatiul de care se vorbeste nu sunt ale copilului, ci sunt ale mele fiindca eu le-am achizitionat si daca le deterioreaza tot eu ii furnizez altele in schimb, pe banii mei. Le-am dat lui spre a se folosi de ele, dar il educ in ce scopuri se folosesc si il invat cum se intretin pentru a se putea bucura de ele timp indelungat. De asemenea il deprind sa-si organizeze spatiul pentru a-si putea gasi in timp util ceea ce are nevoie si pentru a nu deranja pe cei cu care convietuieste.

Ca parinti crestini credem dumnezeu a randuit copiilor ascultarea de parinti si nu trebuie sa ne temem sa implementam acest principiu in viata noastra de familie cat mai timpuriu. Trebuie totusi sa fim atenti sa pastram o dreapta socoteala in ceea ce priveste limita pana la care patrundem autoritar in universul copiilor nostri. Cred ca daca pastram ca ghidaj dragostea (si nu se poate ca un parinte sa nu-si iubeasca fii) si ne ferim sa fim manati de patimi in ceea ce le pretindem nu avem nevoie de cineva strain de familia noastra (si cu atat mai mult strain de biserica) sa ne invete ce sa facem cu copiii. Chiar daca ne inspira sa citim recomandarile celor "autorizati" in domeniu, e bine sa avem fixate repere compatibile cu viata crestina si de pe aceasta pozitie sa analizam ceea ce ni se propune.