Si vei vedea...

...pe fiii fiilor tai. Cam asa suna una dintre binecuvantarile pe care le primesc mirii la cununie. La primii copii nu mi se parea mare lucru sa traiesti sa-ti vezi nepotii. Pe masura ce trece timpul vad lucrurile cu alți ochi. . .
Surmenajul e la el acasa in viata mea si aproape ca nu aud de la alte mamici de vreo senzatie de oboseala pe care sa nu o fi incercat pe propria piele. Ameteala? Vertij? Palpitatii? Hipotensiune? Hipertensiune? Somnolenta? Insomnie? Dureri, slabiciune sau crampe musculare? Dureri de cap, de spate? Atacuri de panica? Amorteli? Picioare umflate? Urechi infundate? Tulburari de vedere? Brain fog?etc. La toate pot raspunde din pacate "been there, done that".
Inca ma lupt cu mine sa il alaptez pe Gheorghe. La un moment dat calatoria asta a vietii mi se pare ca devine o lupta pentru supravietuire in care adversari sunt intr-o anumita masura tocmai cei mai de aproape si cei mai iubiti. Cum s-ar spune, l-as alapta cu drag pana la autointarcare, daca m-ar tine rezistenta fizica. Nu cred ca ma termina atat ceea ce pierd prin lapte, cat faptul ca nu reusesc sa dorm noptile din cauza deselor lui treziri. Ziua nu serveste san decat ocazional, dar noaptea cand ma are langa el "abuzeaza" efectiv :)) Mai sunt si meteo-sensibila, deci dezavantajata de vremea inchisa specifica sezonului rece.
Somnul insuficient e unul dintre dusmaniicei mai de temut al mamicilor alaptatoare la cerere. Eu, una, am printre prioritati somnul de dupa-amiaza langa pitici si stabilirea unei ore de culcare rezonabile seara. Nu imi reuseste intotdeauna si din cauza asta ma resimt peste zi. Sper insa la zile mai pline de energie pentru a putea sluji mai bine pe cei pe care ii iubesc.