O lupta...

...de gand in care ma impotmolesc frecvent, mai ales in momente de criza, dar si in zile mai aglomerate pur si simplu, este aceea de a ma considera indreptatita sa primesc ajutorul altora si sa ma tulbur de manie si judecata cand nu se intampla asa. Cum, cand mie imi ajunge cutitul la os cu oboseala, aproapele meu viziteaza batrani ca sa le ridice crucea singuratatii si maici bolnave, dar de mine nu mai are timp si putere? De ce nu ma pune pe primul plan pe mine si nevoile mele?

Nu e o stare corecta. In afara de tatal copiilor nimeni nu e obligat sa ajute la cresterea lor. Nimeni. Daca cineva ajuta, trebuie sa primesc cu bucurie. Daca nu, trebuie sa cer ajutor explicit cu smerenie, nu sa astept sa imi fie intuite nevoile. Cand nu am parte nici asa de o usurare, singurul caruia trebuie sa ii cer sa imi slabeasca stramtoarea ispitelor este Dumnezeu. Nu e treaba mea sa judec care sunt prioritatile duhovnicesti ale altor oameni, nici felul in care aleg sa isi petreaca timpul. Este un cunoscator al inimilor care le stie pe toate, nu trebuie sa ma ingrijesc eu de asta.

Am invatat un truc: orice emotie negativa care ma cuprinde o pot converti in rugaciune, punand suferinta care mi-o produce inaintea lui Hristos. Facand asa, incetul cu incetul mi s-au lamurit multe probleme in care ma "taiam" de fiecare data cand le intampinam.