Friday, May 10, 2019

Dupa ce...

...m-am casatorit una dintre cele mai dificile transformari (inainte sa fie vorba de vreun prunc) a fost pentru mine redefinirea interioara a termenului de "acasa" si ca mine cred ca sunt si vor fi multi tineri.

Desi am fost printre perechile privilegiate, binecuvantati de la bun inceput cu un apartament in care stateam numai noi, totusi, chiar si schimbarea locuintei in sine mi s-a parut grea, fiindca spatiul era mult mai putin primitor, mai lipsit de confort si mai inestetic decat casa parintilor mei. Ma simteam adesea ca o refugiata intr-o gara. Din fericire stateam prea putin singura, asa ca nu am avut timp sa ma adancesc in sentimente negative. In scurt timp Dumnezeu mi-a dat gandul cel bun cum ca, asa urata cum mi se parea, trebuia sa imi ingrijesc locuinta si sa ma straduiesc ca in timp sa o infrumusetez punand asupra ei amprenta gusturilor mele pentru frumos.

Dar "acasa" nu viza numai reconfigurarea unei locatii, ci o intreaga schimbare de rol. Nu mai veneam acasa in postura de copil, ca intr-un loc al odihnei totale si al lipsei de griji. De data aceasta pe mine ma astepta tot ce era nefacut. Noi eram cei care trebuia sa asiguram bunul mers al lucrurilor, nu doar simpli beneficiari ai ostenelilor altora. Asta a fost perceptia mea de copil rasfatat cum ma aflam atunci. Spiritul meu organizatoric in cele gospodaresti a luat fiinta abia dupa ce m-am maritat si m-am silit sa ma dezvolt in directia asta, nu mi-a venit usor si firesc asa cum mi-as fi dorit.

Partea care a compensat latura negativa a adaptarii a fost componenta emotionala a acestui "acasa". Ma intelegeam pe atunci foarte bine cu iubitul meu sot, care imi era si cel mai bun prieten, odihna sufletului meu. Vorbeam ore in sir uitand de tot ce era imprejurul nostru, iar el nu era vreun pretentios care sa strice pacea din nimicuri. Veneam cu drag acasa, chiar daca mi se parea urat si imi era greu sa fac treburi casnice, fiindca acolo ma astepta cineva care ma iubea si care imi umplea existenta de bucurie.

Nu stiu ce m-as fi facut sa locuiesc de la bun inceput in casa cu cineva cu care sa nu fiu pe aceeasi lungime de unda. Nu am o disponibilitate sufleteasca prea mare si nu as fi putut duce mai mult. A nu fi in largul meu cu oamenii cu care trebuie sa traiesc sub acelasi acoperis e o incercare prea grea pentru mine. In perioada de infiripare a familiei sunt pentru multa liniste si  intimitate netulburata a celor doi. Orice stres in plus e resimtit mult mai intens la inceputuri, decat dupa ce se consolideaza armonia familiei.

Cam asta a fost experienta mea initiala. Cu timpul m-am metamorfozat asa incat daca mergeam la ai mei in vizita abia asteptam sa ajung acasa la mine si nici nu ma mai puteam odihni la ei ca altadata. Deja fosta "acasa" imi devenise un loc strain.


2 comments:

  1. Ma regasesc si eu in multe din cele enuntate mai sus...nu mi mai gasesc nici eu linistea si nici odihna sufleteasca in casa parintilor, desi cand sunt acasa la noi mi se face dor de casa parinteasca si de parinti. Dar cand ajung acasa imi dau seama ca de fapt aici, in noua casa e linistea mea, chiar cu mai multe sarcini si responsabilitati. Si imi place sa fac treburile gospodaresti asa cum consider eu ca e mai bine. Desi sunt destul de dezorganizata. Dar dorul de parinti ramane mereu. Bine ca il mai alinam cu telefoanele.

    ReplyDelete
  2. Dar oriunde e si sotul, totul devine mai frumos si prinde viata...fiecare ne gasim odihna in celalalt, chiar si atunci cand ne suparam intre noi. Cred ca e si un lucru cat se poate de firesc. Altfel nu ar rezista casnicia. Sprijinul, alinarea, mangaierea...le gasim in cel/cea de langa noi...Doamne ajuta! Hristos a inviat!

    ReplyDelete