Deocamdata...

... gata cu febra si durerile.

Cum ma simteam eu asa, ca un caine batut, m-am gandit sa abordez un subiect care pe mine ma dezgusta: transformarea interactiunii cu duhovnicul (sau orice alt preot disponibil) intr-o consultatie medicala. Mai ales femeile, in cautare neconstientizata de atentie, au acest prost obicei de a se vaicari cu lux de amanunte, uneori dintre cele mai penibile. Sunt persoane care, din ignoranta si neobrazare, consuma astfel timpul pretios al duhovnicilor. 

Am avut in viata foarte multe momente în care am experimentat intens senzatii dintre cele mai neplăcute, insotite de stari psihice pe masura. Am considerat insa de bun simt sa nu sun niciodata vreun preot ca sa ii povestesc in ce fel ametesc, pe unde ma junghie, care picior imi ingheata si care ma furnica. Daca a fost o situatie extrema, am trimis mesaj pt rugaciune specificand ca sunt bolnava, in ideea de a fi pomenita la maslu. Atat. 

Cu preotul, in calitate de preot, se discuta chestiuni duhovnicesti si cred ca el este primul care trebuie sa educe credinciosii cum sa se raporteze la el. Daca el permite si se complace in postura de vraci, care stie cand sa te dai cu alifie, cand sa iei pastile si cand sa te ințepi, acest lucru spune ceva despre spiritualitatea lui.

Desigur, un preot poate purta in particular discuții cu caracter medical cu oricine, dar nimeni nu trebuie sa adauge acestor vorbe o valoare de adevar stiintific mai mare doar pentru ca sunt spuse de un preot, absolvent de teologie.

Nadajduind ca nu am fost inteleasa gresit si ca maretia preotiei va fi respectata cu sfiala de tot mai multi dintre laici, va las in compania amuzanta a doi actori a caror punere in scena imi pare ca aduce putin cu lucrurile de care tocmai am vorbit 😉