...multa dragoste de copii, oamenii (fie ei si din biserica) fug de responsabilitatea cresterii lor. Chiar si cand nu e implicata greutatea purtarii unei sarcini si a alaptarii exclusive, tot pare infricosatoare o relatie serioasa pe termen lung cu un copil.
Am o prietena care este coplesita de programul de serviciu: sta mereu pe scaun cu ochii in calculator, e ocupata toata ziua si chiar si unele weekend-uri si sarbatori legale. I-am propus ca alternativa la aceasta robie (pentru ca ea e tare dragalasa, jucausa, are un glas placut, e foarte energica si creativa si cei mici o indragesc de cum o vad) sa ia un copil in plasament, fiindca ii permite mai multa libertate de miscare decat are momentan. In plus, ea are in jur de 40 de ani, e necasatorita si asa vrea sa ramana si locuieste cu parintii, ceea ce i-ar usura mult situatia. A respins categoric varianta mea: "de ala nu mai scap nici noaptea".
Ieri, o femeie de la parohie imi povestea cat de greu ii este singura, cat plange si se consuma ca nu are pe nimeni prin curte. Este in varsta, dar inca in putere. Ea ar avea o fata, dar sta in alta localitate si o viziteaza foarte rar. Nici nu am apucat sa termin bine de pronuntat cuvantul "copil" ca sugestie de companie, ca s-a schimbat la fata si mi-a replicat scurt ca ea nu se complica cu "chestii din astea". Se pare ca un copil e chiar mai ingrozitor decat singuratatea.
Stau si ma intreb daca in astfel de cazuri nu ar fi bine sa comut empatia pe "off" si sa nu ma mai implic cu idei si solutii, fiindca oamenii se complac de fapt in situatii deplorabile.
Subscribe to:
Post Comments (Atom)
De fapt acesta este un gen de oameni manipulați, care nu doresc să primească altceva decât ceea ce sunt obișnuiți, nu sunt dispuși la schimbare ("metanoia").
ReplyDeleteCred că e mai bine să recunoști că nu îți poți asuma o responsabilitate decât să-ți asumi o responsabilitate pe care nu o poți onora.
ReplyDeleteE complicat.. da, pot sa iti placa copiii, dar e infinit mai greu sa ii cresti, mai ales ca in situatiile expuse ele ar fi mame singure, copilul nu ar avea tata, cate femei ar mai face copii daca ar fi singure sa-i creasca? Sigur sunt si asemenea cazuri, dar responsabilitatea este asumata de la inceput, iar sansele ca parintele si mai ales copilul sa fie fericit sunt mult mai mari. Parerea mea este ca gestul tau a fost ok, a fost o samanta care poate a ramas acolo si exista sansa sa rodeasca, eu zic sa nu renunti..
ReplyDeleteAșa este. Alina
ReplyDeleteCând era mai mic băieţelul meu, mă plimbam cu el în cărucior şi o tanti în vârstă, începe să vină spre el. Cu faţa toată numai un zâmbet, drăgalăşenii în glas şi începe să îmi povestească că ea a fost pediatră la viaţa ei şi din păcate fiul ei, deşi este căsătorit, nu poate avea copii. Ohh, tristeţe şi amăruciune în glasul ei că nu va fi bunică. Eu, sub impresia unui articol citit chiar în acele zile despre o mamă care şi-a abandonat tripleţii la maternitate pentru că mai avea acasă 4 şi era singură şi unul parcă era şi cu handicap... şi în timp ce îi povesteam vedeam cum îi pică faţa, nu mai era dornică de conversaţie şi a moşmondit un NU în mers în timp ce eu îi povesteam de puii aceia, că nu au nici o vină şi au nevoie de cineva să aibă grijă de ei şi să îi iubească.... Exact aceiaşi experienţă ca a ta...
ReplyDeleteProblema e ca ne plangem de mila cand avem diverse greutati, in loc sa fim multumiti pentru tot si sa mergem mai departe cu incredere in Dumnezeu. Dar e greu sa nu ne plangem, stiu ... si e greu sa intelegem ca viata inseamna, de fapt, un sir lung de greutati care ne vor ajuta sa ne mantuim daca ne pastram linistea si starea de bucurie, asa, trecand prin toate.
ReplyDeleteSa iei un copil in plasament nu e deloc usor, sa nu judeci reactia doamnelor respective. In primul rand nu e un copil pe care sa-l fi simtit si iubit ele inca din burta lor, e nevoie de o scanteie de iubire si-un indemn pe care sa le puna Dumnezeu in inima pentru ca ele sa poata face asta. In plus, trebuie sa fie pregatite sa faca fata prejudecatilor din societate (din pacate chiar si multi oameni credinciosi simt reticenta fata de infiere - inexplicabil).
In toti cei 16 ani de casatorie m-am simtit mereu putin nefericita pentru ca n-am si eu un copil, in loc sa fiu bucuroasa pentru ceea ce am si sa ma las la voia lui Dumnezeu si sa fiu fericita. Acum avem o fetita a noastra, am adoptat-o si visul mi s-a implinit. Dar nu m-am asteptat sa trec prin tot felul de stari, inclusiv sa-mi regret viata dinainte, intelegand abia acum ca Dumnezeu stie ce face.
Tu ai plantat un gand in mintea lor, iar daca asta e calea lor de urmat, gandul va prinde radacini. Prietena ta, chiar daca are un serviciu solicitant si sta cu parintii, are rolul ei in ceea ce face, fie si numai pentru faptul ca e sprijinul parintilor ei la batranete. Poate mai incolo ii va veni gandul sa intre intr-o manastire, de exemplu. Nu un copil ar linisti-o si implini-o neaparat, ci ea trebuie sa-si gaseasca linistea interioara ... indiferent de ceea ce se intampla. La fel si cealalta doamna, ca poate nu se simte in stare de o lucrare asa mare si plina de responsabilitati, luarea unui copil, sa faca ce poate ea, dar cu liniste si bucurie.
Faptul ca "nu e implicata greutatea purtarii unei sarcini si a alaptarii exclusive", nu inseamna ca e mai usor sa iei un copil deja nascut. Sunt alte greutati pe care tu nu le poti intui (din cauza ca n-ai trecut efectiv prin asta). Un copil luat in plasament sau adoptat e un copil cu o trauma sufleteasca (pentru ca a fost parasit) pe care el o simte chiar si daca era bebelus cand l-ai luat. Deci apar alte greutati pe care tu nu le ai cu copiii tai. Si de aceea e nevoie de multa dragoste si dorinta mare de a face asta.
ReplyDeleteNu sunt lucruri de netrecut, dimpotriva, de la un punct incolo nici nu mai simti ca nu a fost copilul tau, il simti de parca l-ai fi purtat in burtica, chiar si seamana cu tine (fizic sau la fire). Dar e nevoie sa-ti puna Dumnezeu gandul cel bun (asa cum da gandul cel bun si celor ce vor sa lase lumea si sa plece la manastire), sa-ti trimita o farama de curaj, de dragoste, ceva mai puternic care sa te indemne sa mergi mai departe in ciuda unor greutati. Sa iei un copil doar ca sa-ti umpli viata care acum pare trista, nu e un motiv bun. Pentru ca apoi pot aparea regretele ca l-ai luat, si-ar fi foarte trist pentru copil sa simta asta, sa se simta inca o data parasit.
Nu-ti pierde empatia, da-le un sfat bun in continuare si lasa-l sa lucreze in inima lor. Daca ele deja au avut un gand de genul asta, va incolti, chiar daca, aparent, au respins ceea ce ai spus.
Cred ca de multe ori oamenii vor doar sa se planga. Nu vor solutii. Mereu am fost salvatoarea si saritoarea cu sfaturi necerute. M-am lecuit.
ReplyDeleteAsa este, ai dreptate. Multi din ei isi dau seama de acest lucru, singuratatea si monotonia vs cresterea si jertfa pentru un copil mai tarziu, dar atunci chiar ca nu prea mai ai ce face. Peste 60 de ani, in zilele noastre, e greu sa ai grija de tine, d-apoi de un copil! Vorbesc din experienta celor apropiati!
ReplyDelete