Odata cu varsta m-am mai scuturat de inchipuiri si am inceput sa sa ma vad pe mine insami mai realist, drept pentru care mi-am ajustat niste principii de viata pe masura inaltimii mele duhovnicesti. Cu ocazia asta am incetat sa iau decizii nepotrivite, fiindca nu ma mai plasez in mod eronat pe linia intai a lucrarii poruncilor dumnezeiesti, ci evaluez mai intai cam de ce "performante" sunt capabila.
Pentru mine "a nu judeca" pe cineva inseamna a nu considera pe cineva incapabil de reabilitare inaintea lui Dumnezeu, si a nu-l desconsidera total. Insa cred ca trebuie sa trag concluzii despre caracterul oamenilor din experienta relatiilor cu ei si sa estimez cam la ce ma pot astepta din partea lor, altminteri ma pot expune unor suferinte inutile sau chiar unor pericole. Sigur, daca-mi pot asuma anumite dezamagiri se merita sa acord o sansa chiar si atunci cand in repetate randuri m-am convins de neseriozitatea persoanei "judecate".
Cat despre porunca iubirii de aproapele, pe care suntem cu totii chemati sa o implinim, cred ca e de dorit sa ma silesc pe mine insami la aceasta doar in cazul in care, independent de dorinta mea, sunt nevoita sa-mi petrec timpul in compania unor persoane care nu imi plac. Bineinteles, inainte de asta, trebuie sa am fata de mine onestitatea de a recunoaste ca anumiti oameni (sau obiceiuri de-ale lor) nu-mi plac. Ori de cate ori am posibilitatea insa, mi se pare mai intelept sa evit astfel de intalniri, decat sa ma chinui singura si sa fac pe rabdatoarea fierband pe dinauntru si crezandu-ma iubitoare de aproapele. Cred ca dragostea asta de oameni e un dar, obtinut prin rugaciune, nu suntem obligati sa ne fortam si sa ne incercam nervii gratuit. In fond trebuie sa folosesc orice strategie ca sa ocolesc tulburarile din sufletul meu, deci daca nu ma simt in stare de o cooperare senina cu altul, mai bine ma retrag in cochilia mea.
Poate peste un timp voi gandi altfel, dar deocamdata nu simt nevoia sa remodelez felul in care ma port dupa standarde mai inalte, fiindca sfortarile de genul acesta mi-au facut mult rau. Momentan, mai mult decat orice, imi doresc dreapta socoteala.
Pentru mine "a nu judeca" pe cineva inseamna a nu considera pe cineva incapabil de reabilitare inaintea lui Dumnezeu, si a nu-l desconsidera total. Insa cred ca trebuie sa trag concluzii despre caracterul oamenilor din experienta relatiilor cu ei si sa estimez cam la ce ma pot astepta din partea lor, altminteri ma pot expune unor suferinte inutile sau chiar unor pericole. Sigur, daca-mi pot asuma anumite dezamagiri se merita sa acord o sansa chiar si atunci cand in repetate randuri m-am convins de neseriozitatea persoanei "judecate".
Cat despre porunca iubirii de aproapele, pe care suntem cu totii chemati sa o implinim, cred ca e de dorit sa ma silesc pe mine insami la aceasta doar in cazul in care, independent de dorinta mea, sunt nevoita sa-mi petrec timpul in compania unor persoane care nu imi plac. Bineinteles, inainte de asta, trebuie sa am fata de mine onestitatea de a recunoaste ca anumiti oameni (sau obiceiuri de-ale lor) nu-mi plac. Ori de cate ori am posibilitatea insa, mi se pare mai intelept sa evit astfel de intalniri, decat sa ma chinui singura si sa fac pe rabdatoarea fierband pe dinauntru si crezandu-ma iubitoare de aproapele. Cred ca dragostea asta de oameni e un dar, obtinut prin rugaciune, nu suntem obligati sa ne fortam si sa ne incercam nervii gratuit. In fond trebuie sa folosesc orice strategie ca sa ocolesc tulburarile din sufletul meu, deci daca nu ma simt in stare de o cooperare senina cu altul, mai bine ma retrag in cochilia mea.
Poate peste un timp voi gandi altfel, dar deocamdata nu simt nevoia sa remodelez felul in care ma port dupa standarde mai inalte, fiindca sfortarile de genul acesta mi-au facut mult rau. Momentan, mai mult decat orice, imi doresc dreapta socoteala.
Buna ziua Ecaterina.Desi nu am comentat niciodata vizitez mult blogul tau,iar postarea care se refera la iubirea de aproapele nostru mi-a facut mult bine.De multe ori rugaciunea primordiala este sa pot iubi oamenii cu care nu impart aceleasi idei si ffff rar reusesc.De aceea, de multe ori ma tem sa nu cad in ipocrizie, care ar fii mult mai neplacuta lui Dumnezeu.De aceea cred ca postarea ta este raspunsul pe care Dumnezeu m-i l-a trimis(de data asta prin tine)Multumesc
ReplyDeletePai si ipocrizia e buna la ceva ...in doze mici bineinteles. Gandeste-te ce-ar fi daca am spune tot ce gandim si judecam altor persoane . Un zambet, o incuviintare din cap atunci cand nu prea am fost atenti etc. Nu avem cum sa relationam doar cu persoanele care ne plac !
ReplyDeleteMai intai sa invatam noi sa iubim oamenii care ne sunt aproape , casnicii si pe acei care au aceleasi idei ca noi si pe urma om mai vedea cum ne-o mai da Dumnezeu .