Azi, fiind Sf Trifon ocrotitorul podgoriilor, soţul meu a fost în câmp să binecuvânteze prin vii, astfel încât a trebuit să-i iau eu pe copii de la şcoală, ceea ce înseamnă că toată rutina mesei şi somnului de prânz s-a dus. Fiindcă nu am reuşit să prind o comandă prin telefon am pornit-o pe gerul şi gheţuşul ăsta şi am mers până la staţia de taxi ca un pinguin, cu Grigo după mine (n-aş putea să-l las sinur acasă). La întoarcere piticul n-a mai vrut să coboare din taxi. Plânsete. L-am păcălit cu nişte căţei vagabonzi pe care i-a plăcut să-i privească mai de aproape.
Apoi n-a mai vrut să intre în casă. I-am făcut pe plac atât cât mi-a permis uterul meu gravid. Când am îngheţat l-am luat pe sus acasă. Proverbul cu "vorba dulce mult aduce" n-a mers nici de data asta. Iar plânsete. Înăntru n-a vrut să se dezbrace. Ok. Am făcut însă greşeala să-i dezleg fularul, neştiind ce cascadă de urlete voi declanşa. A plâns până n-a mai avut glas (cât pe-aci să vomite şi masa de prânz), şi orice încercare de a-l linişti a eşuat, în afară de propunerea şireată a Ecaterinei: "Hai taci că-ţi pune mami pe Bambi 2!"
A urmat tăierea voii mele (voinţă dealtfel cam slabă în atare momente în faţa laringitei proarpăt acutizate de mersul prin ger şi de răcnete). Nu i-am rezolvat problema nici cu Bambi, pentru că în momentul în care au apărut în film câinii de vânătoare bebe s-a dus ţintă şi a închis calculatorul, apoi s-a pus iar pe plâns. Din fericire de data asta m-a acceptat să-l ridic în braţe şi să-l legăn. A adormit printre suspine. Mi-e greu să descriu sentimentele prin care am trecut ca să-mi dilat răbdarea şi dragostea, dar am găsit o postare care le cuprinde genial:
'Spui că e obositor să fii alături de copii. Ai dreptate.
Și adaugi: fiindcă trebuie să te cobori la nivelul lor, să te apleci, să te înclini, să te încovoiezi, să te faci mic.
Aici însă greșești.
Nu asta te obosește cel mai mult, ci faptul că ești obligat să te ridici la înălțimea sentimentelor lor.
Să te întinzi, să te alungești, să te ridici pe vârfurile picioarelor.
Ca să nu-i rănești.'
Janusz Korczak
Eh, in astfel de momente, nimic din cuvintele frumoase nu ajuta. Eu am senzatia ca sunt scrise de oameni care nu au fost mereu pusi la incercare de cativa copii. Cand pe deasupra ai de purtat si o sarcina, totul devine cumplit. Cel putin asa percep eu, acum, pe gerul asta, cand copiii vor afara. Pana le imbrac pe toate in fasuri, fulare, caciuli si mai ales incheiat la cizme, deja ma doare burta de mor, ma ia cu calduri si ameteli. Dar totul ar parea ok pentru gestul nobil de a scoate copiii la aer. Insa cand dupa nici 5 minute una urla ca vrea in casa pentru ca o trece pipi, sau pentru ca nu mai vrea ea sa stea afara, imi vine sa o arunc in zapada, pentru ca dureaza mai mult dezbracatul decat statul ei afara. Cand sotul meu nu e acasa la pranz si e asa de frig, eu nici nu le mai duc la gradi, pentru ca numai gandul de a porni cu cea mica dupa mine prin zapada pana la gradi si inapoi, ma descurajeaza. Anul viitor, cand cea mare incepe scoala, nu vreau sa ma gandesc cum ne vom descurca.
ReplyDeletePe mine mă ajută să citesc chestii din astea moralizatoare, mă bucur că am prilejul să-mi sporesc răbdarea mai întâi cu fiinţele cele mai dragi. Măcar cu copiii mei să mă autodepăşesc în răbdare şi înţelegere.
ReplyDeleteDeseori cad, apoi mă prăbuşesc mai tare din cauza nemulţumirii pe care o am faţă de comportamentul meu. Mă ridic apoi şi mă bucur că în o pot lua mereu de la început. Asta doar pentru că pruncii au un fel de a trece în mod firesc peste grosolăniile mele de adult şi de a mă privi mereu cu acelaşi chip senin şi iubitor.
Adicătelea: îmi pierd răbdarea şi ţip la ei, apoi mă scutur de atitudinea asta ca de un gunoi şi n-am văzut vreunul din ei să-mi reproşeze ceva sau să se uite strâmb la mine. Asta mă ajută enorm. Am ce învăţa de la ei.
O, da! Copiii au o nemarginita usurinta de a trece cu vederea iesirile mele. Tip la ele, urlu cateodata, apoi ma apuca nemultumirile fata de mine, fata de faptul ca tocmai citisem undeva cum trebuie sa ma port cu ei si nu am reusit. Dar ele ma vad aceeasi mama, cea mai buna din lume. Chiar azi fetita mijlocie mi-a spus: "Mami, tu esti ca fata mosului. -Cum adica?, intreb eu. Adica esti ca ea: ea e frumoasa, inteleapta, harnica si rabdatoare".
ReplyDeleteWow! :)
Daca ar trebui zilnic sa-i duceti si sa-i aduceti impreuna de la scoala pe cei mari asa cum multe mamici procedeaza ar deveni o obisnuinta si cel mic nu s-ar impotrivi insa in cazul descris aici pentru cel mic iesirea a fost un eveniment deosebit deci 90%dintre copii ar fi procedat asa.Al meu de exemplu este asa de invatat de 4 ani cu drumurile astea dus adus frati de la scoala incat si astazi cand nu mi-a pornit masina cu nici un chip si i-a dus un vecin, el s-a sculat singur la 7.30 si astepta sa-l spalp ochi si sa-l imbrac.Acum se invarte si inca nu pricepe cum de nu mergem nici la scoala nici la biserica.
ReplyDeleteDiana, la tine este cu totul alta situatie, daca apar asa de multe probleme doar pentru a iesi la aerul bucurestean 10 minute atunci nu merita solicitarea asta enorma ce se simte din cuvintele tale.Alta este sa mergi la scoala sa-i iei la o ora fixa si alta este sa-i scoti 10 minute la aer.Iesiti doar cand e sotul acasa si poate ajuta.
Da, ne-am cam boierit în ultimul timp, de când avem maşina noastră.
ReplyDeleteCu Eca şi Ionuţ mici după mine le duceam şi eu pe fetele mari la scoală şi grădi şi ei erau foarte complianţi.
Simt că nu mai am forţa fizică de acum câiva ani. Pe fondul lipsei de somn mă epuizează chiar şi manevre de-astea de doi bani
Spre marea mea bucurie, nu sunt nevoita sa respir aerul bucurestean :) Locuiesc in Mioveni, undeva pe langa Pitesti. Slava Domnului! Cat despre renuntatul la iesirile afara, nu pot sa spun decat ca nu prea se poate. Cele mari sunt foarte fericite sa iasa la zapada si ma simt groaznic cand le rapesc bucuria asgta pentru ca nu am timp sau pentru ca ma simt rau. Mai devreme, pentru ca niongea superb, desi se inserase de-a binelea, mi-am facut curaj si am inceput...iliada iesirii pe afara. Au foat foarte fericite de sclipirea neobisnuita a zapezii si asta m-a facut sa uit cama misc ca un ursulet si abia ma aplec la cea mica. Odiseea venirii acasa a fost mai neplacuta pt ca cea mica incepuse sa planga si nu mai vroia sa mearga singura, asa ca a trebuiut sa o car in brate (ai vazut cat se ingreuiaza un copil cand are zeci de haine pe el). Dar una peste alta ii multumesc lui Dumnezeu ca am reusit sa ne aerisim putin creierele. Ca daca am astepta dupa sotul meu mereu, ar trece iarna si nu am reusi sa mai iesim pe afara. Cu asta trebuie sa ma lupt eu, cu tentatia de a comenta mereu lipsa lui.
ReplyDeleteA, Mioveni:) Nu stiu ce idee am avut eu ca sunteti in Bucuresti.Chiar e foarte frumos la voi cred acum cu zapada.Bine eu cred ca oricum l-as fi asteptat plina de zambet si cu copiii echipati pe sot cu atat mai mult datorita zapezii dar daca tu te-ai incumetat bravo tie. Cred ca e veselie mare la bulgareala:)
ReplyDeleteMaria, pe mine durerea intensă şi neputinţa fizică mă fac să nu pot zâmbi. O mare performanţă este să răspund în acele momente nevoilor copiilor, să rămân calmă şi să nu mă exteriorizez.
ReplyDeleteEcaterina, inteleg perfect despre ce vorbesti. Sunt momente in care incerc sa trec cu greu peste tot, doar ca sa aiba copiii niste amintiri frumoase si sa nu ii privez de bucuriile varstei lor. Chiar si iesitul la zapada, este pentru mine acum, insarcinata in 7 luni, un chin, incepand de la echiparea lor si a mea si terminand cu dezechiparea. Dar ma motiveaza doar dorinta de a le oferi o copilarie frumoasa, cu amintiri frumoase, cu multa miscare in aer liber.
ReplyDeletePoate ne ajuta cu ceva daca ne pomenim la rugaciune reciproc, pentru ca eu am momente si stari de rau in care imi pierd nadejdea. Doamne ajuta!