Thursday, March 31, 2011

Aşteptare

        De câte ori am avut de aşteptat la cabinete medicale, la paşapoarte, la notar, am putut observa cum toţi oamenii erau enervaţi: "Ce mult durează!". E chiar obositor să aştepţi, chiar şi pe scaun, când autosugestia colectivă dictează că e stresant. Între timp însă nu făceau nimic constructiv, fie bârfeau, fie îşi exprimau nemulţumirea faţă de organizare sau conducerea locală, fie citeau ziare de scandal. N-am văzut pe nimeni cu o carte, cu un lucru de mână sau măcar cu nişte integrame. Mai nou, ca lumea să nu se mai agite la uşa cabinetului, s-au instalat televizoare unde poporul, consumator de trivialităţi, poate fi ţinut la curent cu toate ororile din societatea contemporană (de exemplu divorţul dintre Oana şi Pepe )
         Am mai remarcat un lucru: oamenii în vârstă sunt mai comunicativi, dispuşi să convereze. Tinerii însă sunt mai suspicioşi, nu pot stabili uşor o relaţie cu cineva necunoscut care stă pe scaunul de alături. În mod paradoxal bătrânii par mai joviali decât noua generaţie. Oricum, n-am auzit decât discuţii pesimiste, despre necazuri şi despre sărăcie. Aceasta cred că este una din multele boli ale naţiunii noastre: nu ştim să ne bucurăm de ceea ce avem (nici să fim îngăduitori cu funcţionarii publici care "se mişcă în reluare").
        În aceste situaţii metania este un bun prieten. Rugăciunea lăuntrică se poate practica indiferent de anturaj. Am încercat să sparg gheaţa şi mi-am luat croşeta la dentist. La început mi-a fost greu dar mi-am zis: "Dacă domnului din faţa mea nu-i este ruşine să-şi întindă ziarul lui obscen, de ce mi-ar fi mie jenă să întind firul lucrului"? Pălăriuţa din imagine e lucrată exclusiv în maşină şi în sala de aşteptare la cabinetul de chirurgie maxilo-facială.

Wednesday, March 30, 2011

Copii/sfinţi 7

anti UV
           Mai este încă o poartă, deosebită de cele de până acum şi răspândită pe toată suprafaţa trupului. Se numeşte pipăitul, simţul tactil. Să nu obişnuim copilul cu haine moi şi nici să nu-i îngăduim să se apropie de alte trupuri. să căutăm să facem rezistent trupul copilului. Să ne gândim că noi creştem un atlet pentru Hristos, să nu se întrebuinţeze, deci, nici aşternut moale, nici haine moi. În acest chip dăm legi simţului tactil.
   Sf. Ioan Gură de Aur- Despre creşterea copiilor
         Să încercăm măcar să nu-i obişnuim pe copii cu haine luxoase, care transmit prin însăşi croiala sau transparenţa lor impulsuri părţii poftitoare. Să nu le spunem de când sunt de câţiva anişori "Vai, ce rochiţă frumoasă ai!" cultivând patima pentru podoaba deşartă. Să-i deprindem să dispreţuiască din motive duhovniceşti ideea de modă, să iubească originalitatea şi bună-cuviinţa. O linie clasică în vestimentaţie şi o armonizare plăcută a culorilor pote concura cu succes cu orice model neconvenţional de îmbrăcăminte. Culorile agresive (imitând penajul păsărilor în perioada de împerechere) sunt adesea de prost gust. Inscripţiile penibile de pe tricouri si orice alt imprimeu (Pokemon, Spiderman;Hannah Montana, cruci întoarse etc) trebuie evitate în alegerea hăinuţelor pentru copii, pentru că ei le acordă o importanţă deosebită (nu vreau bluza asta, o vreau pe-aia cu Bambi).
      Oricum, hainele rămân un subiect delicat, mai ales pentru fetiţe, care sunt mai cochete prin însăşi firea lor. Mi-aduc aminte de Iuli, pe când încă avea Pampers pe ea, cum se admira în oglinda de-acasă de la bunica, îşi pupa rochiţa cea nouă şi spunea "măi-măi, mumoasă.
şi-a desenat codiţele pe care şi le doreşte
Halloween

fetiţa munţilor

Eca - după un desen de pe coperta unei cărţi

mama

omiduţă din buline decupate cu un alai format din 10 ţânţari

Tuesday, March 29, 2011

Soluţii greşite

         Feminismul ne-a dat un sistem de gândire în care autoritatea femeii este cel mai important lucru. În loc să ne supunem voinţei lui Dumnezeu, luăm totul în mâinile noastre spunând: "Aşa vreau să fie viaţa mea! Aşa vreau să fie lumea mea! Aşa vreau să fie bărbaţii! Aşa vreau să fie Dumnezeu!"
       Cred că astăzi toţi suntem mai mult sau mai puţin feminişti pentru că feminismul a fost inoculat în societatea noastră atât de mult încât îl acceptăm ca normal, este modul nostru de a gândi, este ceea ce vedem când mergem la cumpărături, este în ceea ce auzim despre cum ar trebui să fie femeile când privim un film, este în cărţile noastre, este în sistemul educaţional. A fost atât de ferm integrat încât întreaga cultură strigă faptul că feminismul este ceea ce ar trebui să credem, că feminismul este cât se poate de normal.
      Când a început mişcarea feministă prin anii 60, a pornit de la câteva întrebări corecte "Ce va aduce femeilor bucurie şi împlinire? Ce va aduce femeilor o motivaţie şi un sens al vieţii?" Răspunsurile furnizate de feminism au condus spre o direcţie total diferită de orientarea biblică. Feminismul propune înlăturarea graniţelor, renunţarea la autoritatea masculină, preluarea controlului,  ieşirea din sfera casnică, angajarea în câmpul muncii pentru a obţine mult-dorita fericire, dar aceste lucruri nu răspund suspinelor adânci ale inimii.
       Lumea de azi e atât de distrusă. Femeile îşi doresc să ştie ce să facă pentru ca relaţia în familie să "meargă". Sunt tot mai multe femei care suferă mult din această cauză. Promisiunea aceea a împlinirii şi răspunsurile pe care le căutau atât nu au fost oferite de mişcarea feministă.
       Femeile trebuie să realizeze că aceasta este de fapt o căutare spirituală, că dorinţele inimilor lor pot fi împlinite într-o relaţie personală cu Dumnezeu şi printr-o vieţuire în conformitate cu voia Lui (cu design-ul Lui, dacă vreţi). Tânjirea aceea după acel ceva mai mult nu poate fi satisfăcută prin lucruri exterioare şi mai ales nu prin formula propusă de feminism.

Monday, March 28, 2011

Ajutoare

              Ca orice bebe care se respectă Grigo joacă şah :) Este atras de orice înseamnă recipient mare ce conţine mai multe obiecte mai mici. În această categorie intră şi cartofii sau ceapa din lădiţele de pe balcon, cariocile şi creioanele din penare, CDurile din suporturile lor rotunde, portocalele la plasa de 2 kg, piesele lego în poşetuţa lor transparentă, lingurile sau polonicele din sertare, plicurile de ceai sau cârligele de rufe din cutiuţe, şi hainele de prin şifoniere şi pantofii din rafturi ş.a.m.d. Nici nu-i pasă de jucării. Cred că vede şi el că noi , adulţii, niciodată nu le folosim :) Din toate cele de mai sus reiese ce e în stare să facă un pui mic lăsat să se simtă bine în universul domestic. 
Multă lume mă întreabă "Cum te descurci?" Pot spune că îmi este acum mult mai uşor decât atunci când aveam 2 sau 3 copii. Au crescut şi mă ajută şi ei. Niciodată nu am fost de acord cu expresia: "Tu l-ai făcut, tu să-l creşti!" (în sensul că nu e moral să-i pui la treabă pe fraţii mai mari când eşti ocupată cu cel mic) pe care am auzit-o al mulţi dintre creştinii noştri. Am primit în acest sens o confirmare şi de la părintele Iustin Pârvu care mi-a spus cu putere: "Măi, copiii trebuie să înţeleagă că în familie ne ajutăm pentru că ne iubim." Atât a spus, dar cu aceste cuvinte un val nevăzut a spulberat toate nelămuririle mele.
După ce l-am născut pe Grigo le-am explicat copiilor ce lucrare importantă este să ajuţi un om să crească, să fii împreună lucrător cu pronia dumnezeiască. Au văzut şi ei cât este de neputincios un prunc, cum depinde total de îngrijirea celorlalţi. Le-am explicat că pentru bunul mers al casei (o oarecare ordine şi curăţenie, mâncare gătită şi rufe spălate la timp) este nevoie ca şi ei să mă ajute. Ce este mai de folos, mai valoros înaintea lui Dumnezeu: a bate mingea pe alee, sau a fi alături de mama în momente în care doar două mâini nu fac faţă? Răspunsul l-au dat singuri şi n-am văzut nici o urmă de regret sau resemnare pe chipurile lor.
P.S. Să nu vă închipuiţi că ai mei copii nu ies la joacă. Şi altceva: chiar sunt încântaţi de baby-sitting şi se "bat" pe acest job :)

Saturday, March 26, 2011

          Azi oamenii bogaţi fac milostenii din condei către multe biserici, pentru diverse proiecte umanitare. Bun lucru! Puţin însă şi-ar modifica viaţa personală adoptând un copil orfan, cu atât mai mult unul retardat. Ignoraţi ceea ce vi se pare indecent în film (ţinuta, limbaj) - este bazat pe o poveste reală.
  • "Ecaterina, în ce zi a săptămânii cade Învierea Domnului?" "Aoleu! A căzut de pe cruce?"
  • După atâta "frig şi ceaţă", Grigo a găsit o pată de soare pe covor şi mi-o arată bucuros. Se joacă şi vorbeşte cu ea.
  • Maria vede un câine şi mă întreabă: "Mami, el e femelă?"
  • Ionuţ rezistă eroic la ironiile noastre legate de incisivii care nu-i mai apar de sub gingie: "Chiar îmi place fără dinţi: dacă mă supără unu, scot limba mai repede la el."
  • Pe la 3 ani, Ionuţ, plin de iniţiativă, se spală singur pe picioare. Unde? În apa din vasul WC.

Milostenie

          De fiecare dată când vreau să dau de pomană ceva mai consistent, nu doar 10 bani :), Dumnezeu îmi scoate în cale aceeaşi persoană. Este o ţigăncuşă pe care o ştiu de când era mititică şi cerşea la magazinul din colţ. Acum s-a măritat şi locuieşte mai departe de noi, aşa că vine mai rar în zona noastră, la gunoaie.
Asemenea este  împărăţia cerurilor grăuntelui de muştar pe care, luându-l, un om l-a aruncat în grădina sa, şi a crescut şi s-a făcut copac, iar păsările cerului s-au sălăşluit în ramurile lui.
           O dată aveam maşina plină cu varză de pus la murat, dar tata luase cam multă şi mă gândeam cui să dau din ea. Cum am ajuns cu maşina în parcare m-am întâlnit cu fata asta necăjită. Altă dată aveam 3 plase cu hăinuţe pregătite la uşă, să le las la gunoaie, dar afară ploua, aşa că am amânat. Pentru că mă încurcau acolo, m-am hotărât să le duc la container chiar dacă ploua. Când am ieşit cu ele, chiar prin faţa blocului trecea ţigăncuşa. De 6-7 ori m-am întâlnit cu ea aşa, dar cea mai evidentă dovadă a felului în care lucrează Dumnezeu cu ea ca să-i dea cele necesare traiului mi s-a părut când am pregătit un pacheţel cu chiftele (tocmai pregătisem o cantitate mare, erau calde) pentru un băiat pe care l-am văzut chiar atunci cum căuta prin tomberoane şi l-am trimis pe Ionuţ să i-l dea. Cum stăteam pe fereastră să vad pe fiu-meu dacă se descurcă, dacă-i e frică, văd că băiatul respectiv pleacă, iar dintre blocuri apare tot ea. Când a ajuns Ionuţ afară, nici urmă de băiat, aşa cum îi spusesem eu. A găsit-o doar pe cerşetoarea mea şi i-a dat mâncarea. Mi-a spus că s-a bucurat tare mult.
          Mi-am adus aminte cum şi noi păţeam aşa în primii ani de căsătorie, când amândoi eram studenţi şi ne minunam cum ne trimite Dumnezeu ajutor prin diferite persoane, exact când aveam nevoie mai mare. Mi-au dat lacrimile.

Friday, March 25, 2011

Perspectivă

      Suntem într-o fază în care tema preferată a desenelor este cuţitul, sau, după cum se vede, toporul. Liniile mi se par agresive, prima dată am crezut că a reprezentat ceva legat de Ku Klux Klan. Nu era asta, ci doar un ţăran care a plecat la pădure să taie lemne şi l-a ajuns foamea pe drum. Acum se gândeşte "Ce să fac mai întâi? Să mănânc sau să mă apuc de treabă?"

       Elementele  sunt dispersate pe planşă (nu aliniate pe o dungă maro reprezentând pământul) Cerul se întrepătrunde cu pământul: în dreapta sus un nor atinge o floare. Flori negre  şi o vacă verde (care se poate camufla în iarba vecinilor) completează tabloul "Primăvara".
Majoritatea copiilor desenează oamenii cu capul mare, ca parte reprezentativă a corpului prin intermediul căreia comunicăm cu alte persoane. În desenele lui, mâinile sunt mari, ca nişte aripi, cu degetele bine exprimate (are multe desene de acest fel, eu am crezut că sunt îngeri)

Nu judecaţi...

           Cum mergeam noi la slujbă de Bunavestire cu maşina la o mănăstire din apropiere, iată că vedem la un capăt de pod o desfrânată în timpul "serviciului". Fiind vestimentată şi machiată foarte excentric era imposibil să treacă neobservată. Indignată, le explic copiilor cam cu ce se ocupă şi că e un fel de WC frumos (expresia pr Calistrat), o gură de iad. "Păcătoasa!" o judec eu, apoi, ca s-o dreg spun "Doamne, ai grijă şi de sufletul ei!" Folosesc prilejul ca să le spun de Sfânta Maria Egipteanca. La întoarcere de la biserică o vedem stând tot acolo, "plouată". Eu nu bag de seamă nici că era acolo, nici expresia de pe chipul ei. Copiii exclamă: "Ai văzut, mami, dacă te-ai rugat pentru ea, n-a luat-o nimeni!"
        Nu vreau să scot în evidenţă că sunt eu o mare rugătoare, nici nu sunt sigură că n-a luat-o nimeni. Vreau doar să ţin minte cât de mult contează în ochii copiilor o atitudine corectă (de milă) a părinţilor faţă de oameni mai puţin virtuoşi. Rugăciunea chiar dacă am zis-o doar cu buzele (nu cu toată inima) a avut efect: Dumnezeu a rânduit ca să o găsim acolo pe femeia desfrânată pentru ca puii să înţeleagă ceva. Sunt bucuroasă că în sufleţelele lor începe să lucreze credinţa.

Thursday, March 24, 2011

Copii/sfinţi 6

          Poarta ochilor: ochiului trebuie să-i dai legi aspre. Mai întâi această lege: să nu duci niciodată copilul la teatru (filme), ca să nu se pângărească prin ceea ce vede. În pieţe,mai cu seamă când trece prin înghesuială de lume să ai grijă să vorbeşti cu el în aşa chip încât să nu se pângărească ochii copilului. Pentru a-l face pe copil să nu privească cu plăcere la lucrurile care i-ar vătăma sufletul serveşte-te de povestirile acelea în care se vorbeşte de păcatele săvârşite de fiii lui Dumnezeu cu fiicele oamenilor, despre cele întâmplate sodomiţilor, despre gheenă. Arată-i alte frumuseţi, intoarce-i privirile de la priveliştile de ruşine spre cer, soare, stele, florile pământului, livezi, spre pozele frumoase din cărţi. Sunt atâtea lucruri frumoase care nu sunt vătămătoare.
          Să-l faci pe copil să nu-şi închipuie că merită să fie văzut şi admirat (nici să-i creem complexe de inferioritate - că n-ar merita să fie văzut - cred că aici Sfântul face o trimitere la naturaleţea pruncilor care nu-şi dau seama cât sunt de frumoşi; am întâlnit chiar sfatul de a nu-l lăsa pe copil să se admire şi să se studieze în oglindă). Dezbracă-l de prea multa podoabă. Dacă se supără copilul de aceasta, învaţă-l că sufletul este cea mai mare podoabă. Să nu facă baie cu femeile. Foarte rău e obiceiul acesta (ce ne facem, că nu se mai poate trăi fără concediu la mare?). Fă să se nască în sufletul lui gânduri şi sentimente curate faţă de femei. Tânărul să nu aibă legături (strânse) cu nici o femeie în afară de mama lui. Nu-i da bani pe mână. Învaţă-l să dispreţuiască distracţiile (dezmăţul)
Sf. Ioan Gură de Aur- Despre creşterea copiilor

Versete


            Cercetaţi Scripturile, că socotiţi că în ele aveţi viaţă veşnică.(Ioan 5,39) Mă doare şi mă îngrijorează sa văd ostilitatea pe care o arată lumea naşterii de prunci. Nu vorbesc aici de avorturi şi contracepţie, ci de comentariile agresive ce se fac pe această temă. Toate acestea creează o presiune psihologică asupra tinerelor mame care le împovărează, poate mai mult decât aducerea pe lume a unui om. Tot citind prin Biblie, m-au luminat două versete:
  •  Cel ce face să locuiască cea stearpă în casă, ca o mamă ce se bucură de fii (Ps112,9)  Câte mame se mai bucură azi de pruncii pe care îi primesc de la Dumnezeu? Judecând după felul în care arată familia astăzi, cred ca cele mai multe îşi doresc să fie sterpe cât mai curând după căsătorie. Chiar şi femeile creştine care îl lasă totuşi pe Dumnezeu să hotărască în privinţa copiilor nu par prea bucuroase. Cele mai multe (printre care sunt şi eu) se plâng de greutăţile inerente ale "căii înguste" pe care vor să păşească. Undeva facem o greşeală. Nu gândim duhovniceşte, nu ne-am lepădat de omul cel vechi care vrea comfort, iubim lumea mai mult decât pe Dumnezeu. Altfel am simţi cât de vii sunt cuvintele: "Luaţi jugul meu, că este bun, şi povara mea, că este uşoară!" .Bine am face să exteriorizăm în special sentimentele pozitive pe care le avem faţă de copii, ca să nu fim cuiva pricină de sminteală.

Atotţiitorul...
  • Iată, fiii sunt moştenirea Domnului, răsplata rodului pântecelui.(Ps. 126,3) Dacă cineva ar dori să lase fiului său o moştenire importantă, iar fiul său ar refuza-o, cum vi s-ar părea gestul acesta? Nebunesc şi ofensator, aş spune. Citind psalmul, am înţeles de ce metoda calendarului este păcătoasă: pentru că fugim ca nişte smintiţi de bogăţia pe care vrea Dumnezeu să ne-o dăruiască, deşi abuzăm de mijloacele agreabile pe care El le-a conceput pentru procreere. Mesajul negrăit pe care îl transmitem despre Dumnezeu este că El nu ştie prea bine ce face când pune o viaţă în pântece şi de aceea ne ferim ca nişte oameni chibzuiţi. Dacă am crede că Dumnezeu este cel pe care-l mărturisim duminica dimineaţa am acţiona altfel. Se pare însă că suntem creştini doar 3-4 ore pe săptămână. Destul pentru mântuire?

La ţară

           Ieri după-amiază am fost la grădină. A fost o vreme frumoasă, însorită, dar pământul era încă umed şi nu se putea lucra uşor. Am găsit porţiunea din spate a grădinii, care are un gard mai
vechi de sârmă, devastată de porcii vecinului. Când i-am spus, a replicat zâmbind inocent "Numai bine, acum nu mai trebuie luat pământul la furcă. E gata desfundat!" Prin urmare şi-aşa deci el ne-a făcut un bine. Nu aveau rost alte discuţii. Am zâmbit şi noi şi ne-am văzut de treabă.
        Copiii au fost foarte bucuroşi de ieşire. Spre deosebire de anii trecuţi, au fost preocupaţi să muncească şi ei, fără să le sugerez eu. Iuliana a avut o satisfacţie deosebită privindu-i căpşunile întinse pe o parcelă destul de mare (a început acum doi ani cu o singură plăntuţă găsită prin vie). Le-a curăţat de frunzele uscate aduse de vânt şi le-a săpat. Maria a greblat şi a întors brazdele cu o furcă. Simţul proprietăţii a făcut-o să-mi ceară o bucată de pământ care să fie în mod oficial  a ei :) Ioan a luat bărbăteşte o cazma şi a continuat ceea ce începuseră porcii vecinului. Spre marea lui încântare a găsit o mulţime de râme mari şi grase (pe care surorile lui nu le-au apreciat la adevărata lor valoare şi n-au vrut să pună mâna pe ele). Ecaterina şi-a găsit lopăţica de astă-vară, dar s-a plictisit repede de ea. Trotineta Barbie (ruginită puţin, dar tot roz) a făcut-o să se simtă că zboară. Grigorie m-a ţinut lângă gardul vecinului ca să poată observa îndeaproape câinele vecinului care ne lătra (ne-a uitat de când nu ne-a mai văzut în formaţie completă).
      Am constatat că acolo copiii nu se ceartă deloc, sunt mai veseli şi mai ascultători. Şi eu mă simt bine, sunt mai optimistă (cum o fi să stai mereu acolo şi să trăieşti din ceea ce sapi? ). Să fie oare lumina mai multă pe care o avem în aer liber?  Citeam undeva că unul din factorii agravanţi ai depresiilor este nivelul scăzut de iluminare pe care îl receptează analizatorul vizual. Atunci de ce nu e la fel după o plimbare în oraş? Poate faptul că ai un spaţiu privat, unde nimeni nu înjură reverenda, în care te poţi mişca în voie contribuie la starea asta de bine... Nu ştiu! Oricare ar fi motivul, un lucru e sigur: viaţa la bloc mi se pare tot mai nefirească.

Tuesday, March 22, 2011

  • Mami, de jiua mea să-mi faci salivă (colivă)
  • Copiii se joacă de-a spovedania. Cu un fular la gât, Iuli e preot. Eca mărturiseşte: "Am mâncat săpun de-ăla roz din baie".
  • Grigo avea două săptămâni. L-am lăsat 5 minute în grija fratelui mai mare. Am auzit plânsete şi am intrat în cameră. "Ce-i faci?" "Îl învăţ să stea în genunchi la rugăciune!" "Şi de ce ai deschis fereastra?" "Să audă păsărelele şi să se înveselească!"
  •  "Ionuţ, cum se spune la băiat în engleză?" "Boy." "Dar la fată?" "Cow."
  • Mama a spălat oglinda din baie, iar Ecaterina a stropit-o. "De ce ai stropit-o?" "Dar nu eu!" "Atunci cine?" "Bunica!"
  • Grigo miroase cizmele oricui vine în vizită la noi.   

    Poveşti de groază

    • Doamna l-a bătut pe Darius cu prazul (erau la lecţia legume de toamnă) peste faţă şi peste cap.
    • Am ieşit în curte la joacă şi doamna a încuiat uşa la grădi. Eu i-am spus că vreau la baie, dar ea vorbea la telefon şi uite-aşa am făcut caca pe mine.
    • Doamna asistentă ne spune că ne face injecţie în limbă, aşa că să nu uiţi cumva să-mi iei avizul.E mai grasă şi poate să te bată şi pe tine.
    • Dacă o supărăm pe doamna, ne pune cu mâinile sus. Nu contează cine a făcut gălăgie, ne pune pe toţi.
    • Am împins o fetiţă, şi ea a căzut în gardul viu. Pentru asta doamna m-a plimbat prin alte clase cu o etichetă pe spate pe care scria "coleg rău"
    • Dacă se enervează pe noi doamna ne ia de o mână şi ne zguduie tare-tare.
    • Dacă nu suntem cuminţi doamna ne-a promis că ne dezbracă în pielea şi ne scoate în stradă.
    • Doamna l-a certat pe Alex, că "de ce a vomitat"
    • Celor care mănâncă gustarea la grădi li se dă câte o jumătate de banană, nouă, fiindcă ne iau părinţii la prânz, ni se dă banana întreagă
    Toate aceste întâmplări sunt reale, povestite cu pupilele dilatate de ai mei copii. Din nefericire, va urma.

    Monday, March 21, 2011

    Delimitări

               "Fiica noastră Anna afost încă de mică o persoană foarte tăcută şi foarte încăpăţânată. Cred că aceste două trăsături se datorează unei profunde încrederi în sine. Copiii o iubesc şi de aceea este rugată de părinţi deseori să stea cu cei mici în timpul slujbelor. Ea are în mod natural abilitatea ca, fără să ridice vocea, să menţină disciplina şi în acelaşi timp entuziasmul unui grup de copii, prezentându-le alternative de joacă plăcute. Când micuţa noastră Lorilee făcea crize de plâns, Anna o lua în braţe şi îi spunea doar: "Nu mai plânge! Plângi prosteşte!" şi bebeluşa se liniştea instantaneu şi zâmbea. Anna are darul de a fi fermă şi liniştită.
             Dar cei mai mulţi dintre noi nu sunt ca Anna, nu ne putem controla firesc emoţiile pentru a aduce pacea în situaţii dificile. Un subiect care ne preocupă pe noi, mamele este tendinţa noastră de a ridica tonul şi de a ne mânia pe copiii noştri, atitudini care ne produc îngrijorare, ruşine şi chiar o adâncă tristeţe. Mai întâi, nu cred că orice mânie este păcat. Şi Dumnezeu se mânie, Scriptura este plină de exemple (2 Regi, cap 17) (...)
            Aş vrea să adaug ceva aici. Nu cred că de fiecare dată când ne exteriorizăm mânia îi rănim ireversibil pe copiii noştri. Părinţii nu-şi pot permite să acţioneze cu timiditate când îşi disciplinează copiii, această diminuare insidioasă a autorităţii creează mai multă confuzie în mintea copilului. Acesta este un rău şi mai mare, în umila mea părere.
          Ceea ce ne face să izbucnim atunci când vrem să controlăm situaţia este lipsa de siguranţă. Anna este un bun exemplu în acest sens. Copiii o ascultă pentru că ea vorbeşte puţin, dar întotdeauna serios. Se simte că nimic nu o poate zdruncina, nu are nici o şovăială. Noi, ceilalţi, tindem să ne schimbăm hotărârile sau afirmaţiile în funcţie de împrejurări sau de starea noastră sufletească.
          O falsă autoînvinuire pentru stabilirea unor limite şi a unor consecinţe pentru un comportament inadecvat ne face să ezităm. Suntem influenţate să credem în mod greşit că le facem rău copiilor acţionând aşa, când, în realitate, adevărul este altul.
         Nu-i corectăm pe copii cu fermitate şi din cauza dorinţei egoiste de a le fi pe plac. Trebuie însă să ne "lepădăm de noi înşine şi să ne luăm crucea" de părinţi. Alteori, pur şi simplu nu vrem să fim deranjaţi de ei (nu suntem consecvenţi în disciplinarea lor). Interesele noastre imediate - telefonul, computerul, lucrul de mână, puţin somn - sunt puse mai presus de grija pentru copil. După o perioadă de neglijare a corectării cu fermitate copiii noştri vor deveni tinerii pierduţi de sub control tipici care ne fac şi pe noi să ne pierdem controlul. (...)
    Credit: Free images from acobox.com
             Animalele care au pui reacţionează negativ la privirile indiscrete. Aceste creaturi ştiu că au nevoie de intimitate pentru a-şi creşte puii. Oamenii, însă, nu respectă aceste lucruri. Orice mamă însărcinată află despre multele opinii referitoare la creşterea copiilor de la "mii de experţi" care oferă informaţii fără să le fi cerut cineva. Este foarte obositor. Toate acele voci o fac să nu mai ştie ce să creadă. (...) De aceea este crucial ca relaţia cu Dumnezeu să fie ancora noastră, să nu ne comparăm cu alţii - contribuie la nemulţumirea noastră şi ne dau o falsă impresie că putem atinge perfecţiunea pe pământ şi să fim mulţumitori pentru tot ceea ce ne-a dat Dumnezeu"
                                                            după Sherry

    Sunday, March 20, 2011

    Eşti nervoasă?

                     Am citit undeva pe net (nu mai ţin minte unde) un lucru care m-a ajutat să înţeleg de ce mi-e aşa de drag lucrul de mână şi de ce mă simt atât de bine după câteva rânduri la andrele sau croşetă. S-a descoperit că activităţile repetitive, monotone, care nu necesită o concentrare deosebită scad cel mai mult nivelul de adrenalină din organism. N-am înţeles prea bine dacă e vorba de o inhibare a sintezei sau o accelerare a catabolismului, dar vă spun că e o metodă foarte eficientă pentru mămici stresate şi stresante ca mine. Reprezintă adevărate calmante şi sunt la îndemâna oricărei persoane agitate. Spor la treabă!

    Rupestre

    O ceaşcă cu ceai cald? Sau biscuiţi "digestive"?
    Cu o floare se face primăvară

    Arbore genealogic :)

    Exemplu

               Acum 2 ani am fost în Grecia. Ne-am închinat la multe sfinte moaşte şi m-am bucurat duhovniceşte foarte mult. Aveam totuşi în suflet o umbră de tristeţe. Pe drumul de întoarcere către ţară mă întrebam: "Oare cum or fi fost sfinţii când erau în viaţă? Oare mai există în zilele noastre nevoitori în lume? Dar eu, cu soţ şi copii (grijă de multe) cum ar trebui să trăiesc?" Dumnezeu m-a lămurit chiar în acea zi. Iată cum:
          Soţul meu, care conducea maşina, deşi iniţial era hotărât să facem drumul până în ţară fără oprire, a fost nevoit să accepte să dormim o noapte la Promahonas (pentru o bătrână care era cu noi şi pe fondul oboselii a făcut un puseu hipertensiv). Acolo am găsit o gazdă la un preţ acceptabil. Încercasem noi şi în alte trei localităţi, dar erau costuri prea mari şi nu am putut rămâne. Am observat că peste drum de căsuţa unde eram cazaţi era o bisericuţă mică- mititică. M-am gândit că n-are cum să fie o biserică de parohie, prea era mică. Am vrut să intru, dar era curtea închisă şi am renunţat.
                După ce ne-am culcat, pe la miezul nopţii, am avut nevoie de oliţă. Mi-am dat seama că am uitat-o la maşină. Of! Şi maşina era la poartă... N-am avut încotro şi am ieşit să o iau. În întunericul nopţii am putut observa foarte bine că bisericuţa avea ferestrele luminate. După ce am rezolvat necesităţile fiziologice ale copilului, m-am întors să văd dacă era cumva vreo slujbă. Am intrat pe poartă şi am auzit o cântare bisericească. În biserică era doar un domn de vreo 50 de ani, care privea neclintit la icoanostas şi psalmodia. I-am chemat şi pe ai mei să se închine. Ne-am înţeles cu bătrânul în germană. Ne-a spus că în fiecare noapte vine să se roage acolo, că bisericuţa e construită de el ca jertfă lui Dumnezeu care l-a păzit nevătămat într-un accident grav. Ziua munceşte pentru familie (avea copiii deja căsătoriţi) iar o parte din noapte o dăruieşte lui Dumnezeu.
             La toate nedumeririle mele exemplul acestui om a fost ca un panaceu.

    Saturday, March 19, 2011

    Stratan

         
          Nu m-am putut abţine să nu postez filmuleţul. Aşa-i că-i dulce? Cinste mamei lui că l-a învăţat rugăciunea domnească în loc de "Căţeluş cu părul creţ" şi altele asemenea. E clar că cel mic nu înţelege în profunzime ceea ce spune, dar prinde ideea convorbirii cu Dumnezeu şi, poate, şi duhul rugăciunii. 

    Friday, March 18, 2011

    Înţelegere

    "Care este secretul unei căsnicii durabile? JB: Cred că o cheie a succesului este ca atunci cănd aveţi o dispută să nu lăsaţi "soarele să apună peste mânia voastră", să aveţi grijă să nu se ridice un zid între voi. M: S-ar putea să nu rezolvaţi lucrurile chiar în acea zi. Scopul este să începeţi să abordaţi problema şi, în primul rând să fiţi doritori să spuneţi "Îmi pare rău. Probabil că te-am făcut să suferi. Spune-mi ce ai simţit!" şi să vă cereţi iertare. JB: Folosiţi principiul triunghiului. Urcuşul soţului şi al soţiei către Dumnezeu îi apropie unul de celălalt. Nu fiţi egoişti, puneţi-l pe celălalt pe primul plan. Şi încă ceva: chiar şi după ce v-aţi căsătorit ieşiţi la "întâlnire" doar voi doi. M: Mai ales când are copii mici, mama are nevoie de o pauză, măcar o dată pe săptămână. JB: Trebuie să ştiţi că pentru soţ relaţia fizică este foarte importantă, în timp ce pentru soţie comunicarea este esenţială. M: Aşa că las-o să te bată la cap şi ascult-o de fiecare dată. Asta contează enorm pentru ea!"

    Căsătoria - primul an

          Familia Duggar (19 copii)-traducerea nu este tocmai fidelă. Am vrut să nuanţez puţin ideile.
    "Ce sfaturi aţi da tinerilor căsătoriţi? JB: Suntem căsătoriţi de aproape 25 de ani, timp în care am învăţat multe... M: Eu probabil că le-aş spune ceea ce mi s-a spus şi mie -am fost şi noi consiliaţi înainte de căsătorie- să nu aibă televizor. Îmi pare rău, dar asta este. Noi am ţinut cont de acest sfat şi pot spune că acel prim an de căsătorie a fost nepreţuit. Am putut comunica fără atâtea întreruperi. Este important să ajungeţi să vă cunoaşteţi în acest prim an, pentru că după aceea în viaţa de familie lucrurile se precipită (apar copiii) JB: De asemenea ne-am înţeles ca totdeauna să-l încurajăm pe celălalt, şi cu copiii tot aşa procedăm: încercăm să gândim pozitiv şi, în loc să-i corectăm, să le arătăm că-i apreciem când se comportă frumos. Încerc să o înveselesc pe Michelle prin ceea ce spun şi prin ceea ce fac, să-i fac complimente. În felul acesta clădesc o relaţie de tip "dragoste pentru dragoste" M: Uneori, accidental, unul din soţi poate spune lucruri care dor cu adevărat, sub formă de glumă sau tachinându-l pe celălalt. De aceea, cu mult timp în urmă, ne-am hotărât să nu spunem lucruri neplăcute celuilalt nici măcar în glumă. Acestea sunt ca nişte mici seminţe ale divorţului care distrug căsnicia."

    Urzici

                       Cred că nu întâmplător Dumnezeu a rânduit ca, după iarnă, primele crudităţi cu care ne putem hrăni să fie urzicile. Sunt un aliment "forte" menit să dezintoxice şi să regenereze organismul. Din nefericire atunci când sunt fierte, în mâncăruri, capătă un miros specific, motiv pentru care copiii le refuză. De câţiva ani însă îi păcălesc (iar o să-mi sară în cap domnii responsabili cu respectul faţă de copii) punând în toate mâncărurile gătite cantităţi mici de urzici, astfel încât nu se modifică gustul de bază. Mult mai mult succes am cu urzicile crude tocate foarte mărunt (trăiască blenderul!), aproape inodore, pe care le înglobez în creme de brânză, tzatziki, iahnie de fasole, maioneze de post. Bănuiesc că dacă nu sunt preparate termic sunt chiar mai sănătoase.
    Cum le spăl? Păi, după ce le iau pe fiecare la mână să le aleg de paie şi alte buruieni, le pun într-un vas mare plin cu apă rece amestecând cu mâna prin ele. În felul acesta nisipul şi alte impurităţi cad pe fundul vasului. Le scot, spăl vasul şi repet operaţiunea pănă apa rămâne curată. Am dat aceste detalii pentru că am întâlnit câteva gospodine care mi-au pus această întrebare, iar una din ele se chinuia chiar să spele fiecare urzică la jet de apă, "ca să nu-şi piardă calităţile".
    Mai multe informaţii despre proprietăţile terapeutice ale urzicilor aici

    Thursday, March 17, 2011

    Dorinţe

                Am fost plecaţi într-o excursie-fulger la mănăstire ca să ne spovedim. Camera cu 10 paturi unde am fost cazaţi i-a încântat pe copii (pe mine nu prea, pentru că era foarte departe de toaletă). Au alergat prin şi printre paturi, bucuroşi să aibă fiecare un pat al lui. De fapt unul dintre visele lor este să aibă fiecare camera lui. Habar n-au ce vor! Când eram eu copil îmi doream o soră cu care să dorm, să şuşotesc şi să chicotesc; mi-era atât de urât seara la culcare...
     Tot omul tânjeşte după ceea ce nu are. Mai bine am da slavă lui Dumnezeu pentru ceea ce avem.
    "Nu râvni la multe lucruri, la palatul ce nu-l ai,
    Nici de el tu nu te bucuri, nici de casa-n care stai"
                  Nu ştiu ale cui sunt aceste versuri, eu le ştiu de la bunica şi le-am transmis prin viu grai urmaşilor mei :-).
    Visez să ne putem face şi noi vreodată o căsuţă cu dormitoare la mansardă :-)

    Jocuri

             Convinşi tot mai mult de rolul educaţional al jocului, copiii mei au început să citească despre jocurile care stimulează dezvoltarea psihomotorie la sugari şi să pună în practică tot ce au citit. Cartea din imagine zace în biblioteca mea de când am născut primul copil, dar pe mine nu prea m-a atras (auzi, să mă-nveţe altul cum să mă joc cu copilul meu :-)) De când am venit cu Grigo de la maternitate fetele au citit-o, hotărâte să nu-l lase pe cel mic să se plictisească (prima poveste pe care a auzit-o Grigo a fost la vârsta de o săptămână - "Prâslea cel voinic şi merele de aur", spusă cu entuziasm de Ionuţ, care nu a avut nici o clipă gândul că un sugar nu ar înţelege). Pentru 0-1 an sunt în special jocuri care insistă pe o stimulare senzorială cât mai complexă: tactilă, vizuală, motorie, olfactivă, kinestezică, auditivă (urăsc orice înseamnă zdrăncăneli excesive, dar se pare că nu asta e şi opinia piticilor) Am fost încântată să văd o dovadă evidentă a teoriei conform căreia copiii se autoeducă, selectându-şi singuri domeniile de interes. Instinctiv, ca viitoare mămici, fetele au simţit nevoia să ştie ce-i de făcut cu un sugar. Pentru că sunt totuşi copii, s-au gândit că nevoia de a se juca este prima care ar trebui satisfăcută şi s-au informat cum se pot juca cu un copil care nu merge şi nu vorbeşte. 

    Wednesday, March 16, 2011

    Foto






    "marţişoare"

    şopârlele astea (mari cât palma) ieşiseră cu sutele la Prislop
             Fotografii făcute de Iuli si Maria - 2008