Am mai remarcat un lucru: oamenii în vârstă sunt mai comunicativi, dispuşi să convereze. Tinerii însă sunt mai suspicioşi, nu pot stabili uşor o relaţie cu cineva necunoscut care stă pe scaunul de alături. În mod paradoxal bătrânii par mai joviali decât noua generaţie. Oricum, n-am auzit decât discuţii pesimiste, despre necazuri şi despre sărăcie. Aceasta cred că este una din multele boli ale naţiunii noastre: nu ştim să ne bucurăm de ceea ce avem (nici să fim îngăduitori cu funcţionarii publici care "se mişcă în reluare").
În aceste situaţii metania este un bun prieten. Rugăciunea lăuntrică se poate practica indiferent de anturaj. Am încercat să sparg gheaţa şi mi-am luat croşeta la dentist. La început mi-a fost greu dar mi-am zis: "Dacă domnului din faţa mea nu-i este ruşine să-şi întindă ziarul lui obscen, de ce mi-ar fi mie jenă să întind firul lucrului"? Pălăriuţa din imagine e lucrată exclusiv în maşină şi în sala de aşteptare la cabinetul de chirurgie maxilo-facială.
Ca orice bebe care se respectă Grigo joacă şah :) Este atras de orice înseamnă recipient mare ce conţine mai multe obiecte mai mici. În această categorie intră şi cartofii sau ceapa din lădiţele de pe balcon, cariocile şi creioanele din penare, CDurile din suporturile lor rotunde, portocalele la plasa de 2 kg, piesele lego în poşetuţa lor transparentă, lingurile sau polonicele din sertare, plicurile de ceai sau cârligele de rufe din cutiuţe, şi hainele de prin şifoniere şi pantofii din rafturi ş.a.m.d. Nici nu-i pasă de jucării. Cred că vede şi el că noi , adulţii, niciodată nu le folosim :) Din toate cele de mai sus reiese ce e în stare să facă un pui mic lăsat să se simtă bine în universul domestic. 
Suntem într-o fază în care tema preferată a desenelor este cuţitul, sau, după cum se vede, toporul. Liniile mi se par agresive, prima dată am crezut că a reprezentat ceva legat de Ku Klux Klan. Nu era asta, ci doar un ţăran care a plecat la pădure să taie lemne şi l-a ajuns foamea pe drum. Acum se gândeşte "Ce să fac mai întâi? Să mănânc sau să mă apuc de treabă?"
Elementele sunt dispersate pe planşă (nu aliniate pe o dungă maro reprezentând pământul) Cerul se întrepătrunde cu pământul: în dreapta sus un nor atinge o floare. Flori negre şi o vacă verde (care se poate camufla în iarba vecinilor) completează tabloul "Primăvara".
Majoritatea copiilor desenează oamenii cu capul mare, ca parte reprezentativă a corpului prin intermediul căreia comunicăm cu alte persoane. În desenele lui, mâinile sunt mari, ca nişte aripi, cu degetele bine exprimate (are multe desene de acest fel, eu am crezut că sunt îngeri)
Am citit undeva pe net (nu mai ţin minte unde) un lucru care m-a ajutat să înţeleg de ce mi-e aşa de drag lucrul de mână şi de ce mă simt atât de bine după câteva rânduri la andrele sau croşetă. S-a descoperit că activităţile repetitive, monotone, care nu necesită o concentrare deosebită scad cel mai mult nivelul de adrenalină din organism. N-am înţeles prea bine dacă e vorba de o inhibare a sintezei sau o accelerare a catabolismului, dar vă spun că e o metodă foarte eficientă pentru mămici stresate şi stresante ca mine. Reprezintă adevărate calmante şi sunt la îndemâna oricărei persoane agitate. Spor la treabă!
Cred că nu întâmplător Dumnezeu a rânduit ca, după iarnă, primele crudităţi cu care ne putem hrăni să fie urzicile. Sunt un aliment "forte" menit să dezintoxice şi să regenereze organismul. Din nefericire atunci când sunt fierte, în mâncăruri, capătă un miros specific, motiv pentru care copiii le refuză. De câţiva ani însă îi păcălesc (iar o să-mi sară în cap domnii responsabili cu respectul faţă de copii) punând în toate mâncărurile gătite cantităţi mici de urzici, astfel încât nu se modifică gustul de bază. Mult mai mult succes am cu urzicile crude tocate foarte mărunt (trăiască blenderul!), aproape inodore, pe care le înglobez în creme de brânză, tzatziki, iahnie de fasole, maioneze de post. Bănuiesc că dacă nu sunt preparate termic sunt chiar mai sănătoase.
Am fost plecaţi într-o excursie-fulger la mănăstire ca să ne spovedim. Camera cu 10 paturi unde am fost cazaţi i-a încântat pe copii (pe mine nu prea, pentru că era foarte departe de toaletă). Au alergat prin şi printre paturi, bucuroşi să aibă fiecare un pat al lui. De fapt unul dintre visele lor este să aibă fiecare camera lui. Habar n-au ce vor! Când eram eu copil îmi doream o soră cu care să dorm, să şuşotesc şi să chicotesc; mi-era atât de urât seara la culcare...
Convinşi tot mai mult de rolul educaţional al jocului, copiii mei au început să citească despre jocurile care stimulează dezvoltarea psihomotorie la sugari şi să pună în practică tot ce au citit. Cartea din imagine zace în biblioteca mea de când am născut primul copil, dar pe mine nu prea m-a atras (auzi, să mă-nveţe altul cum să mă joc cu copilul meu :-)) De când am venit cu Grigo de la maternitate fetele au citit-o, hotărâte să nu-l lase pe cel mic să se plictisească (prima poveste pe care a auzit-o Grigo a fost la vârsta de o săptămână - "Prâslea cel voinic şi merele de aur", spusă cu entuziasm de Ionuţ, care nu a avut nici o clipă gândul că un sugar nu ar înţelege). Pentru 0-1 an sunt în special jocuri care insistă pe o stimulare senzorială cât mai complexă: tactilă, vizuală, motorie, olfactivă, kinestezică, auditivă (urăsc orice înseamnă zdrăncăneli excesive, dar se pare că nu asta e şi opinia piticilor) Am fost încântată să văd o dovadă evidentă a teoriei conform căreia copiii se autoeducă, selectându-şi singuri domeniile de interes. Instinctiv, ca viitoare mămici, fetele au simţit nevoia să ştie ce-i de făcut cu un sugar. Pentru că sunt totuşi copii, s-au gândit că nevoia de a se juca este prima care ar trebui satisfăcută şi s-au informat cum se pot juca cu un copil care nu merge şi nu vorbeşte. 
