Ieri după-amiază am fost la grădină. A fost o vreme frumoasă, însorită, dar pământul era încă umed şi nu se putea lucra uşor. Am găsit porţiunea din spate a grădinii, care are un gard mai
vechi de sârmă, devastată de porcii vecinului. Când i-am spus, a replicat zâmbind inocent "Numai bine, acum nu mai trebuie luat pământul la furcă. E gata desfundat!" Prin urmare şi-aşa deci el ne-a făcut un bine. Nu aveau rost alte discuţii. Am zâmbit şi noi şi ne-am văzut de treabă.
Copiii au fost foarte bucuroşi de ieşire. Spre deosebire de anii trecuţi, au fost preocupaţi să muncească şi ei, fără să le sugerez eu. Iuliana a avut o satisfacţie deosebită privindu-i căpşunile întinse pe o parcelă destul de mare (a început acum doi ani cu o singură plăntuţă găsită prin vie). Le-a curăţat de frunzele uscate aduse de vânt şi le-a săpat. Maria a greblat şi a întors brazdele cu o furcă. Simţul proprietăţii a făcut-o să-mi ceară o bucată de pământ care să fie în mod oficial a ei :) Ioan a luat bărbăteşte o cazma şi a continuat ceea ce începuseră porcii vecinului. Spre marea lui încântare a găsit o mulţime de râme mari şi grase (pe care surorile lui nu le-au apreciat la adevărata lor valoare şi n-au vrut să pună mâna pe ele). Ecaterina şi-a găsit lopăţica de astă-vară, dar s-a plictisit repede de ea. Trotineta Barbie (ruginită puţin, dar tot roz) a făcut-o să se simtă că zboară. Grigorie m-a ţinut lângă gardul vecinului ca să poată observa îndeaproape câinele vecinului care ne lătra (ne-a uitat de când nu ne-a mai văzut în formaţie completă).
Am constatat că acolo copiii nu se ceartă deloc, sunt mai veseli şi mai ascultători. Şi eu mă simt bine, sunt mai optimistă (cum o fi să stai mereu acolo şi să trăieşti din ceea ce sapi? ). Să fie oare lumina mai multă pe care o avem în aer liber? Citeam undeva că unul din factorii agravanţi ai depresiilor este nivelul scăzut de iluminare pe care îl receptează analizatorul vizual. Atunci de ce nu e la fel după o plimbare în oraş? Poate faptul că ai un spaţiu privat, unde nimeni nu înjură reverenda, în care te poţi mişca în voie contribuie la starea asta de bine... Nu ştiu! Oricare ar fi motivul, un lucru e sigur: viaţa la bloc mi se pare tot mai nefirească.
Ecatrina ce frumos vorbesti de copii tai de tara si in poza se vede atita bucurie si caldura sa fiti si in continuarie la fel si sa va bucurati de primavara si de locusorul unde va simtiti asa de fericiti
ReplyDeleteSă ştii că şi eu simt oarece deprimare căci nu-mi bate soarele nici măcar în fereastră.
ReplyDeleteO plimbare în oraş împlică multe, multe zgomote: claxoane, curse de motociclete în miezul zilei şi chiar în miezul oraşului, precum şi multe altele neinteresante, dar neaducătoare de liniştea unui trai la ţară. Asta nu înseamnă că nu ştiu că şi traiul la ţară are greutăţile sale.
Mulţumesc de urări, Taniusa!
ReplyDeleteAurelia, şi eu am ferestre la răsărit şi la miazănoapte şi mă afectează intensitatea redusă a luminii, mai ales când trebuie să stau cu săptămânile în casă pentru vreun pui bolnav. E greu să fii "zăvorâtă" :)
Ecaterina, eu am ferestrele pe nord :) Dar acusi vine primavara si stam mai mult pe-afara, ba mai vine si vara - asa m-as muta cu cortul pe plaja!!!
ReplyDelete