Acum 2 ani am fost în Grecia. Ne-am închinat la multe sfinte moaşte şi m-am bucurat duhovniceşte foarte mult. Aveam totuşi în suflet o umbră de tristeţe. Pe drumul de întoarcere către ţară mă întrebam: "Oare cum or fi fost sfinţii când erau în viaţă? Oare mai există în zilele noastre nevoitori în lume? Dar eu, cu soţ şi copii (grijă de multe) cum ar trebui să trăiesc?" Dumnezeu m-a lămurit chiar în acea zi. Iată cum:
Soţul meu, care conducea maşina, deşi iniţial era hotărât să facem drumul până în ţară fără oprire, a fost nevoit să accepte să dormim o noapte la Promahonas (pentru o bătrână care era cu noi şi pe fondul oboselii a făcut un puseu hipertensiv). Acolo am găsit o gazdă la un preţ acceptabil. Încercasem noi şi în alte trei localităţi, dar erau costuri prea mari şi nu am putut rămâne. Am observat că peste drum de căsuţa unde eram cazaţi era o bisericuţă mică- mititică. M-am gândit că n-are cum să fie o biserică de parohie, prea era mică. Am vrut să intru, dar era curtea închisă şi am renunţat.
După ce ne-am culcat, pe la miezul nopţii, am avut nevoie de oliţă. Mi-am dat seama că am uitat-o la maşină. Of! Şi maşina era la poartă... N-am avut încotro şi am ieşit să o iau. În întunericul nopţii am putut observa foarte bine că bisericuţa avea ferestrele luminate. După ce am rezolvat necesităţile fiziologice ale copilului, m-am întors să văd dacă era cumva vreo slujbă. Am intrat pe poartă şi am auzit o cântare bisericească. În biserică era doar un domn de vreo 50 de ani, care privea neclintit la icoanostas şi psalmodia. I-am chemat şi pe ai mei să se închine. Ne-am înţeles cu bătrânul în germană. Ne-a spus că în fiecare noapte vine să se roage acolo, că bisericuţa e construită de el ca jertfă lui Dumnezeu care l-a păzit nevătămat într-un accident grav. Ziua munceşte pentru familie (avea copiii deja căsătoriţi) iar o parte din noapte o dăruieşte lui Dumnezeu.
La toate nedumeririle mele exemplul acestui om a fost ca un panaceu.
Minunata povestea!Dumnezeu sa te binecuvanteze!
ReplyDelete