Calugarul...

... urca versantul abrupt al desavarsirii in rugaciunea neincetata pe calea aspra a nevointelor, intr-o asezare linistita a vietii, centrat pe sine in curatirea de patimi, avand ca incununare finala neintinata dragoste de Hristos.

Mireanul are si el un drum anevoios, dar colorat cu multe bucurii binecuvantate. La el rugaciunea neincetata apare ca o nevoie fireasca de toata vremea de a simti un ajutor dincolo de puterile lui omenesti in greutatile inerente ale vietii. Grija de multe a mireanului cu multi copii se poate rezuma la grija pentru buna randuiala a vietii in familie si cred ca astfel devine o lucrare duhovniceasca in esenta, de slujire neintrerupta si preocupare pentru binele altora. Cel putin asa inteleg eu chipul parintesc in familie.

Pentru mine (si nu cred ca sunt singura) cel mai puternic motor in rugaciunea neincetata sunt copiii. Singuratatea poarta in ea riscul autosuficientei, pe cand in mijlocul copiilor in tot ceasul am motiv fie sa slavesc bunatatea nemasurata a lui Dumnezeu, fie sa Il chem sa isi reverse harul asupra familiei mele.

Mireanul nu are linistea monahala, dar de la bun inceput traieste intens iubirea de oameni sub diverse forme, lucru pe care monahul incepator nu il are. Daca stie sa fructifice aceste forme lumesti ale iubirii, sa le curete de neghina patimilor si sa fie jertfelnic, are toate sansele sa ajunga sa simta si sa lucreze mai devreme iubirea dumnezeiasca decat un om care evolueaza singur. Chiar si scripturile fac paralelismul iubirii de Hristos cu indragosteala omeneasca.

Nu vreau sa ofensez pe nimeni, vreau doar sa descriu felul in care viata duhovniceasca pulseaza continuu in mijlocul familiei si sa sublinez faptul ca un copil nu vine pe lume zadarnicind lucrarea sufleteasca a parintilor, ci plinind lipsurile lor de rabdare, dragoste si credinta.