Este...

...  a nu stiu cata oara cand imi pare rau ca se termina postul. Intotdeauna pe finalul posturilor mari organismul se obisnuieste si se usureaza, ceata de pe minte se mai rareste si linistea din inima devine mai adanca. Observ la toti ai casei mici progrese duhovnicesti si nu pot sa nu ma bucur vazand bunatatile de care vorbesc parintii bisericesti ca sunt fiicele postirii.

De ce nu prelungesc postul pe cont propriu si dupa Inviere? Am o retinere sa nu gresesc, sa fac ceva dintr-o exaltare a mintii si sa imi pricinuiesc mai mult rau sufletesc decat bine. Am si o teama de carente. Simt ca nu imi cunosc bine organismul si ma tem sa il lipsesc pe termen lung de alimentele traditionale cu care este obisnuit si pe care nu le consider nocive in sine.

Voi alege totusi o cale de mijloc, intre setea mea de infranare si alimentatia traditionala de sarbatori: aceea de a gusta din toate, pastrand totusi o alimentatie simpla ca baza.
Oricum,  imi doresc sa mentin mai ales obiceiul minunat de oprire a mintii de la gandurile rele care abia s-a infiripat acum, spre sfarsit, fiindca