*Nu cred ca sarbatorirea zilei de naștere este un obicei rau, in sine. Depinde cum o intelegi, de felul în care decurge totul si depinde cat de dependent ai devenit de ea. Cu alte cuvinte simt ca un crestin nu este compatibil cu sarbatori strict centrate pe cele trupesti.
Daca ziua de nastere incerci sa o pui in lumina lucrarilor Dumnezeiesti in lume si sa cultivi pur si simplu dragostea si apropierea intre oameni nu este un eveniment nepotrivit. Daca insa te bucuri in ziua nasterii tale uitand cu desavarsire cine esti si unde te duci in vesnicie, iar pe insusi Creatorul tau il treci cu vederea, esti cazut in adanca nesimtire a avevarului.
Daca in ziua de nastere traiesti mai intens promisiunea liturgica de a darui toata viata ta Domnului, nuantand in functie de specificul varstei si al statutului social ideea, faci foarte bine. Daca sfarsesti intr-un blid cu mancare sau, mai rau, intr-o sticla cu vin toata bucuria, iti faci un mare rau.
Daca faci mare caz ca e ziua ta, reprosezi ca nu esti destul de bagat in seama, ca nu ai primit cadouri pe masura asteptarilor sau cazi in intristare cand nu poti petrece cum iti inchipuiai, e cazul sa intelegi ca esti in ratacire si ziua respectiva nu te transforma intr-un fel de semizeu la picioarele caruia trebuie sa stea toti.
*Atentie cum ii deprinzi pe copii sa se raporteze la propria aniversare. Gadeste si modalitati inedite de a ii face bucurii, nu neaparat culinare. Fa-l sa inteleaga ca te bucuri de fiinta lui si ii doresti tot binele din lume si fa-l sa inteleaga de la Cine vine tot acest bine si cui sa fie recunoscator pentru darul vietii. Invata-l ca din masa voastra imbelsugata in aceasta zi sa faca o bucurie cuiva necajit. Iubeste-l in mod explicit si vorbeste-i despre aceasta iubire grijulie si protectoare care nu este intotdeauna un executant al voilor lui copilaresti.
Noi nu am sarbatorit zilele de nastere ale copiilor mici decat in familie, motivand ca stam imprejur doar cei care ii iubim intens si nu ne adunam laolalta pentru bunatatea tortului, ci pentru binecuvantarea de a il avea printre noi pe sarbatorit. Copiilor mai marisori le-am ingaduit sa iasa undeva cu cativa prieteni de suflet.
*Despre zilele de nastere sarbatorite in posturi, nu am ce sa zic decat ca daca am trai intr-o lume a crestinilor autentici, patrunsi de cugetari inalte despre viata Mantuitorului si integrandu-se in dinamica vietii bisericesti nici nu s-ar pune problema de petreceri zgomotoase la aceste evenimente, ci s-ar gasi o cale de expresie a pretuirii existentei aproapelui in maniera mai sobra, mai duhovniceasca. Altminteri, ne strecuram cum putem printre jaloane, incercand sa nu ne patam constiinta cu nepasare si nemarturisirea crezului personal.
Ziua mea este in postul Adormirii Maicii Domnului si nu simt nevoia sa o marchez prin nimic, nici macar in sensul de a fi mai "interesanta" dpv bisericesc. Ma suna cei dragi, ma imbratiseaza cei ai casei si daca mai zice fiecare un Doamne-ajută si pentru mine, e mai mult decat suficient. De ziua mea ma cerceteaza mai degraba gandul la moarte, tendinta de a face un bilant existential, dar nici acestora nu le dau curs, fiindca ma cuprinde intristarea. Prefer sa imi urmez cu buna-dispoziție cursul firesc al vietii si sa fiu recunoscatoare pentru tot ce e frumos si bun in viata.
ziua mea cade mereu, fara exceptii in Postul Mare. Zi in care multumesc Domnului pentru viata, imi doresc sa pun început bun si ma gandesc ca e cazul sa ma agăț mai tare de Hristos. Gândul la moarte il am oricum destul de des clar ca il am si in aceasta zi. Nu mai simt gândul asta ca o povară ci ca o binecuvântare! Plus de asta noi creștinii ar trebui cumva sa asteptam aceasta intalnire cu Hristos, poate ca asta ar trebui sa învățăm in viata asta pe pământ: cum sa asteptam moartea si sa ne raportam la ea! Moartea chiar si între creștini e privită ca un mare bau bau, e un subiect tabu ceva ce trebuie sa se întâmple cat mai tarziu. Este sau nu este moartea intalnirea cu Hristos? Și dacă este, de ce fugim de ea? 🙂
ReplyDeletePentru unii este intalnirea cu Hristos, pentru altii nu.
ReplyDeleteNu imi place sa fiu ipocrita, chiar imi doresc sa nu mor prea curand, mai ales cand ma gandesc la durerea pe care as lasa-o in urma.
ReplyDeleteIn ciuda logicii corecte a ceea ce spui, cred ca este o inclinatie fireasca aceea ca omul sa nu isi doreasca moartea si sa isi aiba grija de sanatate. Gandul la o moarte apropiata ca termen pe mine personal nu ma foloseste, fiindca ma demotiveaza sa intreprind orice lucru legat de trup, ori in familia pe care o am o desprindere exagerata de cele materiale o consider ispita de dreapta.
Si eu sunt mama de 4 copii mici 🙂 muncesc vreo 12 ore pe zi pentru cele materiale: munca de birou, treaba acasa. Nu prea am cum sa ma desprind de cele materiale nici sa vreau. Clar imi doresc sa fiu langa copii mei cat mai mult. Nici nu ma indoiesc insa ca planul Lui cu mine, cu noi e cel mai bun, mai bun decât al meu. Sau mai bine zis incerc sa nu ma indoiesc si sa si traiesc ceea ce teoretizez. Nădăjduiesc insa daca Bunul Dumnezeu imi va da timp sa învăț a muri, sa imi doresc din toată inima intalnirea cu El si sa nu ma agăț de viata cu disperare. Si daca as invata mai repede poate as reusi sa transmit si copiilor altceva. Deocamdată doar teoretizez. 🙂 Cumva cred ca cel puțin noi ortodocșii trebuie sa trăim moartea altfel.
ReplyDeleteStiu, stiu. Cand va veni vremea vom primi ajutor sa invatam. Pana atunci pe mine ma incurca sa traiesc sub impresia unei morti iminente. Am treaba😂
ReplyDeletesi ziua mea tot in post pica de obicei.Nici noi nu sarbatorim de obicei decat in familie, dar de anul asta vreau ss fac din ziua copiilor un moment mai festiv, fiindca ei se bucura sa isi cheme prietenii si colegii.Cred ca pana acum.am fost mult prea comoda sa fac asta si imi pare rau.Dar sa organizezi o zi de nastere consuma multe resurse interne si externe, si cand ai mai multi copii e mai greu.
ReplyDeleteAsta cu "moartea e o binecuvântare" implică multă cutezanta. Conștiința propriilor păcate ar trebui să ne smereasca și să ne întristeze. Bunăoară, am avut momente în care am simtit acea senzatie a morții iminente si m-am cutremurat, m-am îngrozit! Am realizat că mă prezint la judecată gol și plin de păcate și am cerut de la Dumnezeu zile cât mai multe. Eu nu pot avea sentimentul vredniciei mele depline în fața lui Hristos și mă tem mereu că din cauza pacatelor și neputintelor mele nu voi primi răspuns bun. Și nu, nu sunt lipsit de nadejde. Poate unii sunt merituoși, nu stiu eu. Dar moartea nu vine întotdeauna cu cerere de audiență înainte, poate surveni brusc (am si avut recent ocazia să aflu, o femeie tânără a căzut jos după ce a venit de la Maslu și a murit, a târât - o copilul din baie). Asadar, nu cred că putem învăța să murim până nu murim efectiv și nici vorbe mari despre moarte nu se cuvine să spunem. Nici monahii îmbunătățiți nu erau siguri pe mântuire ci se temeau că-s nevrednici, desi tanjeau sa-L întâlnească pe Hristos. Mântuirea noastră e mai mult dar din preaplinul iubirii dumnezeiești decat pentru vrednicia noastră dar tot este greu de căpătat. Mă iertati, e doar o părere, nu vreau să tulbur pe nimeni.
ReplyDelete