Rugaciune si post

Nu sunt destul de tare ca sa ma pot desprinde de asteptarile pe care le am de la oameni. Mai mult: cand cineva de la care astept dragoste si intelegere ma trece cu vederea in mod repetat si ia drept povesti nemuritoare ceea ce eu ii spun din durerea mea interioara, nu pot sa nu ma intristez. Ma necajesc azi, ma necajesc maine. Daca nepasarea dureaza prea mult, sau trece de un anumit prag al sensibilitatii personale incep sa am resentimente din ce in ce mai intense.

In functie de echilibrul endocrin :) sau dictat de oboseala si epuizarea pe care le resimt in perioada respectiva, anumite scaderi ale aproapelui au forta de a ma dezorganiza interior. Dupa tsunami-ul de tristete si manie (de cele mai multe ori manifestat in exterior intr-un mod retinut) depun eforturi de restaurare duhovniceasca. Ma straduiesc sa iert si sa sistez orice discutii pe teme sensibile sa sa-mi caut de pacatele si greselile mele. Totusi, asezarea interioara nu-si revine prin aceasta lucrare mentala. Ramane o durere, o sangerare a inimii care nu poate fi pur si simplu stearsa cu buretele. In loc de dragoste si unire se asterne raceala si instrainarea.

De obicei vindecarea acestor rani se face cu rugaciune, altfel cicatricile lasate pot produce separari iremediabile. Mai nou am constatat ca ies petele de pe haina sufletului si cu post :) E incredibil cum se risipeste negura sufleteasca fara sa mai intreprinzi nimic in directia asta, lasand doar Harul sa curateasca totul si sa netezeasca frumos cararile iubirii. Mie, uneia, mi se pare chiar o minune sa te simti deodata eliberata de povara duhovniceasca si sa poti zambi iarasi ca inainte. Transformarile astea spontane nu sunt lucruri omenesti. Doar o atingere dumnezeiasca le face sa existe.