Nimic...

... nu e intamplator. Daca suntem atenti, chiar si chestiunile banale se pot constitui in intamplari sau cuvinte de suflet folositoare. Cea mai recenta confirmare a acestui lucru am avut-o saptamana asta, cand o discutie de complezenta cu cineva s-a transformat intr-o pilda duhovniceasca.

Venise in vizita pe la copii un baiat cu care, vrand sa schimb cateva replici, l-am intrebat ce ii mai fac bunicii. El mi-a raspuns tipic "ei, cu ale batranetii" apoi mi-a povestit amuzat cum se ciondaneau in masina lui, inainte sa plece la sfanta liturghie, care a lasat poarta deschisa. Amandoi sunt octogenari, dar bunicul, avand si un accident vascular mai vechi la activ, nu mai sta chiar bine cu memoria. Bunica, fiind mai sprintena, a urcat prima in masina. Cand a urcat bunicul, ea a observat poarta deschisa si i-a facut observatie. El se tinea tare pe poziții ca nu el a lasat-o asa si ca ea sa se duca sa o inchida (grea treaba pentru oasele de 80 de ani). Bunica a lasat lucrurile asa, fara sa se mai contrazica, s-a dat jos din masina sa inchida poarta spunand atata doar: "eeei, cata rabdare imi trebuie mie cu tine!"

Baiatul nu a expus decat schimbul de replici, fara sa accentueze nimic, dar mie reactia bunicii mi s-a parut o fila vie de pateric, un exemplu de centrare pe sine si de cautare a desavarsirii proprii prin prisma provocarilor pe care le aduce aproapele. 

O altfel de femeie ar fi avut o multime de variante de raspuns:

Nu recunosti cand gresesti

Nu iti asumi ce faci

Dai vina pe altii

Ma minti in fata

Nu mai stii ce faci/vorbesti

Te-ai ramolit

Nu mai esti bun de nimic

Nu am cu cine sa ma înțeleg

Ea, fiind insa o femeie evlavioasa, a stiut sa intoarca lucrurile in sens duhovnicesc si sa nu judece sau sa jigneasca, ci sa priveasca la nedesavarsirea proprie. As vrea ca aceasta replica sa imi devina obisnuinta launtrica ori de câte ori ma tulbura vreun om de educatia caruia nu trebuie sa ma ocup eu.