Ma uit...

... la copii cum se cearta. Niciunul nu pare incantat sa lase de la el. Li se pare un semn de slabiciune, o invingere, o pierdere. Cei nevinovati in conflicte nu pretuiesc pacea, fiindca adesea ea se obtine cu jertfirea placerii de a avea ultimul cuvant si vine la pachet cu o oarecare nedreptate. Cei care triseaza si care incep tulburarea nici atat nu vor sa isi recunoasca uratenia duhovniceasca ci tin cu dintii de rautatea lor justificandu-si rautatile si facand pe suparatii cand sunt mustrati spre indreptare. Daca nu as tine in minte gandul ca nici eu nu sunt mai buna ca ei sa ca la fel fac si eu la randul meu inaintea lui Dumnezeu, m-as scarbi cu desavarsire de ei pentru incapatanarea cu care staruie in vrajba si tinerea de minte a raului.
Incerc sa le expun sub diverse forme ca:

Pacea nu e o chestiune lumeasca, judecatoreasca, un mod onest de a incheia rafuielile intre doi oameni, ci este mult mai mult. Problematica pacii se intinde pana in adancul inimii si pana la tronul lui Dumnezeu, aducandu-le laolalta ca o jerftfa bine-mirositoare. Implicatiile ei se intind dincolo de momentul precis cand ea se intampla: se scrie in Cartea Vietii si are puterea de a revarsa fericire (in inteles duhovnicesc) in inimile celor care isi junghie voia proprie si iubirea de placeri de dragul ei. Pana sa patrunda copiii aceste intelesuri inalte, trebuie sa le imbratisam noi, parintii, in traiul zilnic si sa le infatisam roadele.