In ultimul...

... timp am facut acasa mai multe rugaciuni impreuna decat de obicei. Cred ca in tot pamantul s-a inmultit strigarea catre Dumnezeu, mai ales ca bantuie molima si ni s-a randuit sa avem mai multa vreme pentru a petrece inauntru, fara risipire in cele ce nu sunt de neaparata trebuinta. Bineinteles, ca familie de preot avem anumite privilegii duhovnicesti: binecuvantari si dezlegari pe care numai o mana sfintita le poate da.

Desi sunt in mod special recunoscatoare pentru toate acestea, ca sa intineze putin bucuria, s-a ivit o oarecare neintelegere intre noi, pornita de la obiceiul de a aprinde tamaie. O parte din noi suntem alergici: ragusim, tusim, stranutam, ne ustura ochii (cine ne vede ☺️ are temei sa banuiasca lururi necurate la mijloc)

Parintele meu isi facea la inceput cadelnita ca la biserica si, cu toate geamurile deschise, tot ne deranja. Unii erau de parere ca ar trebui sa rabdam aceasta mica neplacere (bineinteles, dintre cei fara simptome, carora le venea usor sa ceara de la ceilalti rabdare) De acord, dar nu inainte de a ne folosi putin mintea: am spart tabletele de carbuni in 4, am folosit particele mici de tamaie si lucurile s-au mai linistit. Personal tot cred ca pentru o incepere atat de mica e cam intens, dar e mult mai bine ca la inceput.

In afara de simbolistica obisnuita pentru tamaie, eu o consider parte importanta din practica liturgica datorita functiei de ancorare psihologica (un stimul senzorial care te face sa retraiesti automat o anumita stare din trecut) prin care ne poate propulsa fara efort prea mare in linistea si sensibilitatea interioara necesare rugaciunii.