Iata...

... ca a venit vremea sa joc sah si cu cel mai mic dintre baietii mei. Pustiul se dovedeste a fi un mare trisor: incalca reguli (pe care e clar ca le stie) si isi justifica mutarile cu un tupeu fantastic. Am zis ca nu ma mai joc cu el daca e incorect. De trei ori am intrerupt si de trei ori m-a chemat inapoi, dar nu a fost chip sa renunte la obiceiul de a trisa.

Nu as avea probleme sa ma fac ca nu observ, dar nu cred ca il ajut pe el. In seara asta am fost prea ocupata, dar maine voi mai vorbi cu el la rece despre jocurile astea amicale, despre desertaciunea competitiilor si despre pericolul pe care il reprezinta ele pentru iubirea de aproapele.

O joaca ramane totusi o joaca, insa in viata apare inevitabil si concurenta. Copiii care stiu sa nu faca o fixatie pe victorii vremelnice au sanse mai mari sa ramana in echilibru emotional si sa dea randament maxim cand este necesar.
Baietii, mai ales, trebuie invatati sa piarda onorabil si sa vada intr-o confruntare bucuria experientei si prilejul de a invata de la adversar sau din propriile greseli.

In ultima instanta, copiii pot fi obisnuiti sa vada, dincolo de factorii omenesti implicati in prognosticul unei reusite, ca Dumnezeu intervine, uneori in mod imprevizibil, pe unul il smereste, pe altul il inalta, cu iubire fata de toti si spre binele duhovnicesc al amandurora.