Relatia mea..

...cu colivele mele, mai ales cu cele din sambetele de pomenirea mortilor:

• o lupta cu mine insami pentru a patrunde duhul formelor ritualice, pentru a cugeta prin aceasta facere a colivei la conceptul bobului de grau care prinde viata adevarata murind si a transpune toata aceasta filosofie inalta in situatia Elenei. 
• o incercare de a depasi a normele sociale bisericesti, conform carora daca esti preoteasa tre sa faci cea mai mare si mai impopotonata coliva. Ale mele sunt mici (asa cum cred ca tre sa fie un simbol din spectrul alimentar, nu ca sa ne ghiftuim) cu ingrediente cat mai putine si mai simple si sunt ornamentate doar cu o cruce (in cazul in care vreun pitic e dornic sa ma ajute si sa se exprime artistic rezultatul final al fetei colivei e total neconventional😊) Pentru aceste motive uneori am o jena ca nu sunt la inaltime.
• o lupta cu organizarea timpului, pentru a inghesui in programul overloaded si prepararea colivei fara sa para nimanui o corvoada si sa carteasca, mai ales ca incerc sa implic cate putin si copiii in proces (fiindca simt eu ca au si ei o binecuvantare pentru ajutorul dat)
• o stradanie de a aduce aceste mici prinoase Domnului (ca acei doi bani ai vaduvei) pentru cei adormiti pe care ii iubesc in ciuda faptului ca de fiecare data tinerea de minte a raului imi aduce in fata niste cuvinte dispretuitoare pe care le-am primit referitor la cantitatea insignifianta a ceea ce produc. Imi impun sa ma raportez strict la Dumnezeu, care stie cele ascunse ale inimii si la sufletele celor dragi mie.
• o staruinta in a impregna cu lucrarea duhului gatitul: a rosti rugaciuni si a vorbi cu si despre cei din lumea de dincolo de moarte.
• nu in ultimul rand in tot acest amalgam de trairi si atitudini incerc sa inglobez transmiterea vie catre copii a problematicii mortii, asa cum o simt eu pulsand in credinta mea. 
• nadajduiesc sa nu gresesc foarte mult cu aceasta postare...