...de cand in afara de Anastasia nu prea fac mare lucru. Cel mult un fel de mancare si ceva ordine, cat sa nu ne sufocam in propria casa.
Bineinteles, convorbirile de rigoare cu fiecare copil in parte sunt preocuparea mea principala (ori mediez conflicte intre ei, ori incerc sa asanez geloziile absurde care ii chinuie, ori sa le mai ameliorez din defecte prin sfaturi si mustrari)
Cu toate astea am un sentiment launtric ca traiesc ceva maret, ca felul in care eu ma raportez la ei modeleaza povestea vietii fiecaruia si ca gesturile si cuvintele mele se transforma intr-un bagaj comportamental si sentimental pe care il vor cara cu ei de-a lungul timpului.
Mai ales odata cu nasterea Anastasiei, de cand imi pare ca am deschis o fila noua in odiseea familiei noastre, constientizez tot mai adanc faptul ca intr-adevar, intr-un anume fel, mamele scriu istorie si pot schimba lumi.
Ce frumos ați descris! Multa putere și răbdare va doresc!
ReplyDelete