Preotii...

...aud atatea dureri in scaunul spovedaniei sau chiar la o banala inmanare de pomelnic, incat nu e de mirare ca, exact ca medicii care lucreaza in regim de urgenta, se adapteaza printr-o anumita desensibilizare. Cred ca numai cei foarte atenti la cele ale duhului isi pastreaza puterea de a vibra la suferintele oamenilor, de a plange cu cel care plange, dar si de a se bucura cu cel ce se bucura.

Poate asta e una dintre cauzele pentru care multe preotese resimt o anume indiferenta din partea sotului, nu se simt intelese si nici mangaiate de el, care pare ca are timp, compasiune si cuvinte de imbarbatare pentru toti ceilalti.

Comparativ cu dramele care ii ajung la urechi, e posibil ca greutatile preotesei sa para derizorii si plangerea ei sa para o smiorcaiala penibila. Totusi, crucea fiecaruia nu se poate estima decat in raport cu puterea lui sufleteasca. Unii se simt zdrobiti sub cruciulita lor cea mica in timp ce altii poarta cu darzenie poveri cumplite.

Nu intotdeauna prind replici de genul: de fapt tu nu mai poti de bine, nu ai ce face si iti gasesti de ce sa te plangi, ia gandeste-te la altii cat sunt de necajiti. Ca sa fac o analogie, pentru simplul fapt ca in lume sunt atatea cancere, nu eviti sa imbratisezi si sa-i stergi lacrimile copilului tau care tocmai s-a julit...