Apropierea...

...mea serioasa de biserica a fost un proces indelungat, lucrat mai mult de Dumnezeu.
M-am nascut intr-o familie de membri de partid, oarecum atei si in afara de faptul ca am fost botezata, de religie nu mi s-a vorbit niciodata (cel mult am auzit poante cu popi).  Ca sa se inteleaga la ce nivel eram, spun doar ca nici macar de Paste sau de Craciun nu am fost cu parintii la biserica.

Totusi avand o fire meditativa, analitica si o inteligenta deosebita (asa spuneau pe atunci adultii care ma cunosteau) imi puneam adesea intrebari existentiale. Eram atrasa de lumea misterioasa a fenomenelor paranormale si in general, de tot ceea ce era dincolo de planul accesibil senzorialului.

Ma preocupa de asemenea sa traiesc astfel incat sa imi asigur o maxima longevitate. Asta se intampla in ciclul primar😊. Prin clasa a patra gasisem o carte de yoga prin biblioteca alor mei si am inlocuit gimnastica obisnuita cu asanele de acolo. Stateam in cap in fiecare zi si am pastrat obiceiul acesta multa vreme.

Mai tarziu a venit la noi in oras un chinez care a tinut o serie de intalniri pentru initierea in qi-gong. Cred ca eram a opta sau a noua. M-am dus si eu si eram foarte entuziasmata de trairile experimentate acolo, dar si acasa in timp ce repetam procedeele invatate.

Intre timp eram o adolescenta de treaba, aveam timp sa ma plimb cu prietenii, desi luam si invatatul in serios. Chiar ma tineam de olimpiade la mate si franceza si eram la cls de bilingv engleza😊. Am ascultat tot felul de stiluri muzicale (care de care mai jegoase) de care azi nu sunt legata in niciun fel. Nu imi placeau discotecile, desi am fost si pe acolo, mai mult de dragul grupului. Nu am legat prietenii cu implicatii serioase cu baietii. Viata mea  "sentimentala" era plina de relatii superficiale si pasagere (condimentate fizic moderat), care intr-un final ma plictiseau, negasind nimic fundamental care sa ma lege de vreun posibil partener. Cred ca eram in principiu o introvertita, dar nu chiar o solitara.

Primele incursiuni in lumea bisericii au fost determinate de "energia pozitiva" pe care o identificam si receptam in catedrala. Nu ma inchinam, nu sarutam icoane, sf. moaste, nimic. Sa fi tot avut 17 ani. Apoi am aflat ca exista slujbe. M-am dus si eu o data. Nu stiu de ce, dar mi-a placut mai mult biserica goala. Poate fiindca era multa foiala si imi distragea atentia lumea pestrita dimprejur.

Un parinte calugar slujitor al mitropoliei tot incerca sa initieze o discutie ca sa ma lumineze cat de cat. La inceput chiar ma deranja, atat pentru faptul ca ma tinea de vorba si eu cautam sa ma concentrez, cat si pentru ca incerca sa imi prezinte diversi tineri (de parca eu din lipsa de prieteni veneam la biserica). Mi se parea ca nu are ce face si uneori ma batea gandul ca e chiar neserios. Ascultam totusi ce imi spunea (nu mai tin minte nimic, daca ma credeti) si cred ca lucrarea lui a dat roade, in sensul ca m-a facut curioasa legat de ortodoxie pe care doream sa o cunosc tot mai adanc.

Am inceput sa vin mai des la slujbe si chiar m-am spovedit. Mergeam la conferinte ASCOR, imi cumparam carti si ma indragosteam tot mai tare de crestinism. Mi-am luat si casete cu inregistrari de la simonopetriti si am dat uitarii orice alt gen muzical.

Am fost in excursii la manastiri (nu prea departe) si am devorat orice cartulie cu specific ascetic la care am avut acces. Nu m-a atras insa realitatea contemporana a manastirilor (asa cum am intrat eu in contact cu ea atunci) ci mi-ar fi placut sa gasesc un partener de viata care sa iubeasca aceleasi lucruri ca mine si care sa imi impartaseasca modul de a gandi si principiile de viata.

Daca as face un grafic al convertirii mele, cu siguranta nu ar fi un traseu ascendent rectiliniu uniform, ci mai degraba unul sinusoidal, cu multiple caderi si ridicari, mai ales la nivel de gand, caci la mine partea rationala (mai mult decat cea poftitoare) e mai vulnerabila la atacul vrajmasului.