...cu dorinta universala a femeilor de a isi vedea sotii trecand prin durerile sarcinii, nasterii si alaptarii, desi Dumnezeu nu a randuit aceasta? Cert e ca toate se simt neintelese, desi nu stiu cat de rezonabile sunt aspiratiile lor vis a vis de empatia masculina.
Sa fie pur si simplu o nevoie acuta de compasiune pe care rareori o simt alinata de ei? O modalitate prin care ele isi imagineaza ca ar putea obtine mai multa mila fata de ele in perioadele dificile ale vietii de femeie? O forma de rezolvare in imaginativ a durerii pe care o simt din abuzurile lor fizice sau comportamentale?
Sau sa fie strict o imaturitate duhovniceasca? O ascunsa iubire de sine sau, mai grav, o dorinta apriga de razbunare pe ei, ca impreuna initiatori ai intregului proces in care doar ele simt ca sufera?
Recunosc ca am gandit acestea in momentele in care ma simteam neinteleasa, simteam ca nu ma crede cat imi este de greu..
ReplyDeleteLOL!
ReplyDeleteEu una nu îi doresc soțului meu să treacă prin asta, nici nu m-am gândit vreodată :-)) Din fericire nici nu am stat la povești cu alte femei ca să aud dorințe din astea, poate m-ar fi inspirat și pe mine. Sau nu 😀
Femeii îi e dat prin lege să treacă prin durerile nașterii și oboseala alăptatului, dar și bărbatul are greutățile lui, în mare parte necunoscute nouă și imposibil de înțeles...
Eu una admir la el (la soțul meu) ceea ce mie îmi lipsește (parțial sau total): luciditatea, verticalitatea (el nu se răzgândește niciodată, spre deosebire de mine), curajul și inteligența. Mă simt supusă lui, dar nu îmi doresc nicidecum să se inverseze rolurile, pentru că nu aș fi în stare să fac ce face el...
De acord!
DeletePenultima varianta.
ReplyDeletePrin ceva mai multa empatie, ne-am putea da seama ce presupune rolul celuilalt, dar acest lucru lipseste de cele mai multe ori si la case mai mari, asa ca eu zic ca defapt femeile incearca astfel sa-i responsabilizeze mai mult pe consortii lor, nimic mai mult..sau mai putin.. Mihaela
ReplyDelete