...m-am casatorit? Toti ne punem mai mult sau mai putin intens intrebarea asta pe parcursul vietii.
In mod sigur nu pentru ferirea de desfranare si nici pentru nasterea de prunci. Nu ca as fi vreo nepatimasa sau ca nu mi-as fi dorit copii, ci pur si simplu nu asta cautam intr-o casatorie.
Nici de groaza singuratatii nu am initiat vreodata relatii. Dimpotriva, ma regasesc si ma odihnesc adesea si in postura solitara, desi, fie vorba intre noi, mai nou nu prea am ocazia😊.
Calea monahismului, desi mi s-a parut intotdeauna atragatoare si stralucitoare, m-a speriat fiindca, in neputinta mea, nu m-as fi putut lipsi cu totul de dragostea oamenilor, bazandu-ma numai cea dumnezeiasca. Tipul acesta de vietuire imi pare searbad si rece, pentru ca nu cuprinde in el iubirea personalizata si concreta.
Mereu am tanjit (egoist veti spune) sa simt palpabil cum cineva ma iubeste pe mine pentru tot ce insemn eu in particular. O imbratisare in stil eminescian, o plimbare de mana sau un consens profund psihologic ma bucura enorm. Nu ma hraneste o iubire generalizata izvorata dintr-o obligativitate religioasa, asa cum o practica de bun simt toti crestinii. Mi s-a parut mult mai viu si mai autentic focul iubirii de indragostit(a) si am preferat sa il transfigurez pe acesta umpland toata viata mai apoi cu roadele lui. De altfel si Scriptura foloseste mereu aceasta paradigma a iubirii mire-mireasa.
Cam acesta este nivelul meu de intelegere, desi nu pot spune ca nu am avut trairi personale concrete in relatia mea stricta cu Dumnezeu si ca nu am constiinta efemeritatii acestei lumi. Nu am avut insa revelatii personale marete despre iubirea divina care sa ma ajute sa ma desprind total de pamanteni.
Nu este o tânjire egoistă, este firească și cred că Lui nu-I displace, este mișcarea ce ne dă dispoziție spre jertfă...
ReplyDelete