Blogul acesta...

...e una dintre micile mele bucurii. E un coltisor in care ma retrag pentru a ma relaxa. Desi ar putea parea si ca o deschidere la lupta de idei in camp deschis, nu ma centrez pe confruntari de genul acesta pentru ca nu prea cred in schimbari ale oamenilor prin polemica. Prin fereastra lui comunic de fapt cu oameni cu care rezonez. Pe unii dintre ei ii simt chiar ca ne iubesc, de aceea nu pot posta oricand in acest spatiu de intalnire virtuala.

Cand nu scriu pe blog perioade indelungate este pentru ca sunt in suferinta, si aici ma refer in special la suferinte duhovnicesti. In ultimul timp am avut parte de multe incercari, din care zic eu ca am iesit mai caliti. Cele mai greu de purtat au fost isipitele din interior ale casniciei, mai ales ca varsta asta de 40 de ani am simtit.o ca pe o varsta a bilantului si a redefinirii personale. Toate astea fiind pe fondul decesului unui copil si al depresiei celor din jur, am simtit deseori ca sunt singura care mai tine steagul sus si se lupta cu morile de vant. A trebuit sa dau de unde nu mai aveam, sa ofer lumina din mijlocul intunericului, sa nu imi pese de ceea ce simt si sa ma ocup exclusiv de ceea ce au ceilalti nevoie sa primeasca. In putinatatea mea sufleteasca mi s-a parut cel putin istovitor.
Si fiindca ochii sunt poarta catre suflet adaug doua selfie-uri pe care mi le-am facut in momente diferite, ambele de intensitate emotionala negativa maxima. De ce mi le.am facut? Pentru ca am vrut sa le tin minte si sa am de ce ma bucura ca voi fi scapat de bantuiala potrivnica