Tuesday, May 3, 2016

Cam asa arata...

nici urma de rizaliza
...un dintisor de-al lui Grigore pe care ne-am chinuit in repetate randuri sa-l scoatem acasa si nu am reusit. Sotul ma certa ca sunt prea miloasa, dar ceva imi spunea ca tot scandalul pe care il facea baiatul nu era un moft, ci ca intr-adevar acolo era o problema. Cand incercam sa trag de ata cu care legasem dintisorul simteam o rezistenta neobisnuita, iar el transpira de durere.

De fiecare data am amanat extractia si nu mai eram dispusa sa astept pentru ca incisivul central de sus rasarise in spatele dintelui buclucas si trebuia facut loc. La dentist totul a mers perfect. Copilul nabadaios de acasa a fost cat se poate de cooperant.



 Mi-a atras atentia un detaliu: in momentul in care l-am anuntat ca trebuie sa se imbrace sa merg cu el la dentist (in sambata mare ne-am distrat asa) s-a oprit putin, mirat si el parca de ceea ce simtea, si mi-a zis:
"Mami, stii, simt asa ca mi-a venit un curaj! Un curaj pe care nu l-am avut pana acum..."

Replica asta mi s-a parut colosala. Chiar asa, cand Dumnezeu stie ca trebuie sa trecem prin ceva neplacut ne intareste in mod special. Asa patesc si eu la fiecare nastere: pe cat ma sperii de-a lungul sarcinii de momentul travaliului, pe atat ma linistesc in sala de nasteri. Si inca ceva, neconcertat hormonal: pe cat de groaza imi era sa ajung cu Gheorghita la spital, de momentul in care va fi intepat fara ca el sa priceapa ce e cu el, pe atat de linistita m-am simtit cand am pasit pragul sectiei de pediatrie (parca eram acasa, eram in locul in care trebuia sa fiu si Dumnezeu mi-a dat acea putere sa depasesc momentul).

No comments:

Post a Comment