Iata cum imi tai eu singura creanga de sub picioare, poate invatati ceva din greselile altora:
Uneori simt ca sotul meu ma nedreptateste (nu stiu daca e asa in mod obiectiv, dar egoismul din mine asta reclama) si ma necajesc intr-atat incat nici un gand nu ma poate face sa accept cu smerenie ceea ce mi se intampla.
Atunci ajung cu plangerea la Dumnezeu, dar nu cer ca tot crestinul cumsecade puterea de a rabda si de a-mi iubi aproapele, ci ma arat nemultumita (uitand subit toate aspectele bune ale aproapelui cu pricina) si revoltata ca Dreptatea ingaduie asa ceva.
Ca tot tacamul de rautati sa fie complet, se infiripa in mine o dorinta puternica de a-l vedea si pe el pus in situatii dificile (daca se poate similare) ca atunci cand isi va pierde rabdarea sa-i pot reaminiti ca ceea ce i se intampla este o oglinda a faptelor sale si sa-l vad odata recunoscand ceea ce pretind eu ca mi-a gresit.
Se spune sa ai grija ce-ti doresti, ca s-ar putea sa se intample. Va spun drept ca nu o data, ci de mai multe ori in viata mea s-a intamplat dupa gandul meu cel razbunator. De fiecare data insa am constatat ca durerea lui ma durea si pe mine si, in fond, ne afecta pe toti cei din casa. In loc sa savurez revansa sortii, am avut numai si numai de suferit pentru ca am rupt unitatea din cuget si simtiri cu omul de care m-am legat in fata lui Dumnezeu.
Desi in plan fizic nu as fi putut fi invinuita a fi cauza necazurilor lui, la nivel duhovnicesc am simtit clar ca eu i-am intins o cursa in care sa se raneasca. Cat despre mult dorita autocritica a celuilalt... n-am avut prilejul sa o aud vreodata. Mai grav, daca am avut proasta inspiratie sa sugerez vreo asemanare cu realitatile domestice, am declansat o cascada de conflicte din care n-am avut decat de pierdut.
Cea mai proasta parte a fenomenului este ca nu pastrez in amintire decat o vreme morala intamplarilor (si anume aceea de a ma feri si la nivel de gand de dezbinarea a ceea ce a unit Dumnezeu), apoi iar ma amageste sfatul celui viclean si imi inchipui c-as putea avea vreo satisfactie sau vreun beneficiu daca i se plateste si lui cu aceeasi moneda.
Nu exista minciuna mai mare decat aceea ca s-ar putea cineva bucura cu bucurie adevarata iesind de pe fagasul poruncilor dumnezeiesti. Am gustat si am vazut...
Uneori simt ca sotul meu ma nedreptateste (nu stiu daca e asa in mod obiectiv, dar egoismul din mine asta reclama) si ma necajesc intr-atat incat nici un gand nu ma poate face sa accept cu smerenie ceea ce mi se intampla.
Atunci ajung cu plangerea la Dumnezeu, dar nu cer ca tot crestinul cumsecade puterea de a rabda si de a-mi iubi aproapele, ci ma arat nemultumita (uitand subit toate aspectele bune ale aproapelui cu pricina) si revoltata ca Dreptatea ingaduie asa ceva.
Ca tot tacamul de rautati sa fie complet, se infiripa in mine o dorinta puternica de a-l vedea si pe el pus in situatii dificile (daca se poate similare) ca atunci cand isi va pierde rabdarea sa-i pot reaminiti ca ceea ce i se intampla este o oglinda a faptelor sale si sa-l vad odata recunoscand ceea ce pretind eu ca mi-a gresit.
Se spune sa ai grija ce-ti doresti, ca s-ar putea sa se intample. Va spun drept ca nu o data, ci de mai multe ori in viata mea s-a intamplat dupa gandul meu cel razbunator. De fiecare data insa am constatat ca durerea lui ma durea si pe mine si, in fond, ne afecta pe toti cei din casa. In loc sa savurez revansa sortii, am avut numai si numai de suferit pentru ca am rupt unitatea din cuget si simtiri cu omul de care m-am legat in fata lui Dumnezeu.
Desi in plan fizic nu as fi putut fi invinuita a fi cauza necazurilor lui, la nivel duhovnicesc am simtit clar ca eu i-am intins o cursa in care sa se raneasca. Cat despre mult dorita autocritica a celuilalt... n-am avut prilejul sa o aud vreodata. Mai grav, daca am avut proasta inspiratie sa sugerez vreo asemanare cu realitatile domestice, am declansat o cascada de conflicte din care n-am avut decat de pierdut.
Cea mai proasta parte a fenomenului este ca nu pastrez in amintire decat o vreme morala intamplarilor (si anume aceea de a ma feri si la nivel de gand de dezbinarea a ceea ce a unit Dumnezeu), apoi iar ma amageste sfatul celui viclean si imi inchipui c-as putea avea vreo satisfactie sau vreun beneficiu daca i se plateste si lui cu aceeasi moneda.
Nu exista minciuna mai mare decat aceea ca s-ar putea cineva bucura cu bucurie adevarata iesind de pe fagasul poruncilor dumnezeiesti. Am gustat si am vazut...
Ce ai scris tu aici, parca ar fi o fila de-a mea de jurnal, asa de mult ma regasesc.
ReplyDeleteExact acelasi lucru mi s-a intamplat mie cu copiii si in special cu fiul meu adult.
ReplyDeleteGandurile rele nu sunt ale noastre. Acel rau nu-i din noi, insa il acceptam, asimilam foarte repede. Vrajmasul vrea sa atace in cei care traiesc in buna intelegere si asta este cel mai usor mod de reusita pe termen lung.
Un bun prieten de familie mi-a dat odata un sfat care-i atat de simplu, insa pe care-l uit mereu in astfel de situatii: Cristina, sa-ti tii pacea inimii.
Ah, cat de repede imi pierd pacea