Citind acest articol despre cum reactioneaza copii la incercarile adultilor de a impune limite nu ma recunosc aproape deloc in descrierile autorului. In copilarie am fost in general ascultatoare, iar cand parintii mi-au impus limite am incercat cel mult sa trisez si sa-mi fac voia sau am plans de ciuda (ceva impersonal, nu ura autentica), in niciun caz nu am facut crize, nu m-am gandit la razbunari pe ei, nu am dat vina pe altii, nu m-am lingusit, nu m-am rastit la ai mei, nu am devenit o visatoare si nici nu am devenit avida de competitii in care sa ies castigatoare.
Lucrari similare in care se demonteaza ideea ca parintii ar trebui sa impuna vreo restrictie pornesc de la aceeasi falsa ipoteza cum ca majoritatea copiilor dezvolta comportamente si sentimente negative daca sunt obligati sa faca ceva sau sa renunte la ceva. Se pleaca de la texte ca "sa ne aducem aminte din copilaria noastra ce simteam cand mama ne obliga sa..." dupa care sunt insiruite tot felul de reactii pe care nu ni le-am dori la draslele noastre, dintre care unele sunt chiar lipsite de legatura cu interdictia cu pricina (ni se induce de fapt ca de vina sunt restrictiile noastre) ca, de pilda "getting sick"- imbolnavirea din articolul de mai sus.
In plus, nu am vazut copii mici (si frecventez de ceva ani comunitati cu populatie majoritara sub 4-5 ani) sa faca tantrumuri strict din cauza interdictiei, criza survenind cel mai adesea daca interdictia e pe un fond de oboseala, hipoglicemie sau boala. Daca doar interdictia ar fi trigger-ul atunci s-ar vedea sute si mii de bebelusi isterici la fiecare colt de strada, fiindca bietii copii aud mult prea des "Nu e voie!"
Cu cat copiii sunt mai mari limitele pot fi explicate sau chiar negociate cu copiii, deci exista cu atat mai putin loc pentru resentimente.
Nu discut aici daca parintii sunt sau nu rezonabili in ceea ce le cer copiilor, ci doar faptul ca ascultarea este o stare fireasca a copilului. Ca si criteriu de a impune limite eu folosesc (atat cat ma duce finetea duhovniceasca) ca filtru pentru ceea ce-mi vine sa le impun copiilor intrebarea "Fac eu asta din dragoste pentru copilul meu, ca el sa fie sanatos trupeste si sufleteste, sau sunt motivata de patimi si de ambitiile mele in ceea ce priveste viitorul lui?"
Si, intr-adevar, unii copii doresc sa li se impuna limite. La ora 9 seara intr-o zi de post, Maria vrea sa manance o ciocolata neagra Heidi cu alune. Ma anunta ce vrea sa faca si eu ii zic preocupata de altceva: "Mama, esti mare, faci ce vrei!" Raspunsul: "Mami, daca-mi zici asa simt ca nu ma mai iubesti. De fapt eu vreau ca tu sa ma opresti sa o mananc. N-am chef sa nu dorm la noapte." Adevarul adevarat :-), spus de un copil de 10 ani.
Lucrari similare in care se demonteaza ideea ca parintii ar trebui sa impuna vreo restrictie pornesc de la aceeasi falsa ipoteza cum ca majoritatea copiilor dezvolta comportamente si sentimente negative daca sunt obligati sa faca ceva sau sa renunte la ceva. Se pleaca de la texte ca "sa ne aducem aminte din copilaria noastra ce simteam cand mama ne obliga sa..." dupa care sunt insiruite tot felul de reactii pe care nu ni le-am dori la draslele noastre, dintre care unele sunt chiar lipsite de legatura cu interdictia cu pricina (ni se induce de fapt ca de vina sunt restrictiile noastre) ca, de pilda "getting sick"- imbolnavirea din articolul de mai sus.
In plus, nu am vazut copii mici (si frecventez de ceva ani comunitati cu populatie majoritara sub 4-5 ani) sa faca tantrumuri strict din cauza interdictiei, criza survenind cel mai adesea daca interdictia e pe un fond de oboseala, hipoglicemie sau boala. Daca doar interdictia ar fi trigger-ul atunci s-ar vedea sute si mii de bebelusi isterici la fiecare colt de strada, fiindca bietii copii aud mult prea des "Nu e voie!"
 |
| limite: acu 10 ani, in butoiul de varza :-) |
Nu discut aici daca parintii sunt sau nu rezonabili in ceea ce le cer copiilor, ci doar faptul ca ascultarea este o stare fireasca a copilului. Ca si criteriu de a impune limite eu folosesc (atat cat ma duce finetea duhovniceasca) ca filtru pentru ceea ce-mi vine sa le impun copiilor intrebarea "Fac eu asta din dragoste pentru copilul meu, ca el sa fie sanatos trupeste si sufleteste, sau sunt motivata de patimi si de ambitiile mele in ceea ce priveste viitorul lui?"
Si, intr-adevar, unii copii doresc sa li se impuna limite. La ora 9 seara intr-o zi de post, Maria vrea sa manance o ciocolata neagra Heidi cu alune. Ma anunta ce vrea sa faca si eu ii zic preocupata de altceva: "Mama, esti mare, faci ce vrei!" Raspunsul: "Mami, daca-mi zici asa simt ca nu ma mai iubesti. De fapt eu vreau ca tu sa ma opresti sa o mananc. N-am chef sa nu dorm la noapte." Adevarul adevarat :-), spus de un copil de 10 ani.
Nu e bine sa te compari pe tine cu copiii tai la faza asta. Interdictiile pe care ti le puneau tie parintii, mi le puneau si mie si le puneau 90% dintre parintii si profesorii acelor vremuri. Eram obisnuiti asa . Peste tot toti asa procedau cu copiii.
ReplyDeleteAcum, copiii nostri sunt invatati cu un alt fel de comportament de mici, deci da, daca apare o persoana ce pune interdictii in plus si fara explicatii, copiii de astazi reactioneaza. (si ma refer la copiii educati nu la cei lasati in voia vremurilor si a altora) .
Copiii mei de exemplu crescuti cu explicatii atunci cand apare un "nu" si invatati asa si de catre profesori , refuza dur orice educator aparut cu apucaturi "comunista" sa zic asa. Si vad ca lucruri ce mie mi se pareau de la sine acceptabile ei le refuza delicat, "corect politic". Au o dexteritate... Deci ascultarea este o stare firesca la ei atat timp cat nu le cere nimeni lucruri pe care le considera absurde. Ai mei cel putin si vad ca si cei din jurul lor au limitele clar definite si nu prea am vazut derogari indiferent de explicatii. Poate ca daca ar fi obligati sa faca ceea ce nu vor s-ar intampla ceea ce scrie acolo. Mie nu mi se pare imposibil .
de acord si eu cu Maria. Cat despre faza cu ciocolata, mie mi se pare f periculoasa, mi se pare periculos ca un copil sa aiba nevoie de limite ca sa se simta IUBIT (ca sa se simta sigur da, au nevoie, dar, dupa mine, alt tip de limite, nu cata ciocolata mananci la 10 ani). Faptul ca ORICE AR FACE un copil, ii da prin cap ca "nu va fi iubit" pt asta e comportament (co)dependent si e o pb. Asa vad eu lucrurile, fara sa am pretentia ca si reusesc sa fac ce "predic" si fara sa vreau sa te simti "judecata", discut situatia si nu pers.
DeleteSe simtea neiubita daca nu-i verbalizam limita respectiva, in nici un caz nu simtea ca n-ar mai fi iubita daca mananca ciocolata. Uite asa au cate unii un mod straniu de a se simti iubiti cand ii dadaceste cineva.
DeleteGrigo se simtea iubit daca ii dadeam eu apa din cana. Deseori, in afara de faptul ca refuza sa bea singur desi era perfect in stare, ii spunea lui tati: du-te si cheam-o pe mami sa-mi dea ea apa, n-o vreau de la tine :-)
Eu înțeleg prin faza cu ciocolata nevoia Mariei de a te preocupa de ceea ce dorește ea să facă. Copilul a simțit nevoia de grijă manifestată de către mamă, nu de limite impuse. Mai cu seamă ultima frază, cu lipsa de somn pe care ar putea-o cauza ciocolata seara, reflectă ce spun. Probabil că răspunsul tău ușor indiferent (fiind preocupată de altceva)i-a dat senzația că nu îi acorzi în acel moment suficientă atenție. Reacțiile de genul ăsta sunt firești, nu cred că e vorba de (co)dependență.
ReplyDeletePrivitor la a ne compara noi cu copiii de azi, și eu o fac și uit uneori că fie-mea e mai răsfățată (deși și eu am fost)și are o personalitate mai puternică decât mine, deci nu acceptă întotdeauna un refuz cu ușurință...
Per ansamblu, am cam aceeași părere despre articolul de mai sus...
Mi-a placut tare faza cu ciocolata. Din ea se vede ca este vorba de un copil cu educatie.
ReplyDeleteEu cred ca lipsa educatiei este lipsa iubirii.
Si eu ma compar cu copiii mei. Putem oare sa ne crestem copiii cu o gandire care nu face parte din existenta noastra?
Cristina