In zona noastra, cel putin in mediul rural, daca nu esti atent sa incui usile, te trezesti cu consatenii, pâs-pâs, pana in dormitorul casei parohiale pentru te miri ce. N-ai voie sa te schimbi, sa alaptezi in tihna, sa-ti legeni copilul pe picioare sau sa vorbesti ceva strict personal cu cei de aproape ai tai (sau sa te certi si tu ca omu :)) decat daca te-ai zavorat bine.
Nu stiu unde am citit de o preoteasa care spunea ceva de genul "usa casei noastre a fost mereu deschisa tuturor". Cand mai ai timp sa cladesti ceva la relatia cu ai tai copii si sa-ti organizezi caminul, daca mereu stai de taclale (a se citi consiliere) cu toate femeile de pe ulita? Sa fim seriosi, nu apar zilnic urgente duhovnicesti.
Nu pot intelege stilul asta de vietuire; eu sunt pentru intimitatea caminului. Casa mea nu e un spatiu public unde fiecare vine cand si cu cine vrea, indiferent de programul nostru. Nu-mi place sa ma simt in holul de la intrare ca in Gara de Nord.
Ma deranjeaza mai ales curiozitatea bolnava a unora de a surprinde amanunte din universul meu domestic pe care sa poata construi povesti si povestiri despre "ce era acasa la popa", sau, mai bine zis, la preoteasa (ce le dadea de mancare la copiii cei cu muci la nas, cum ca patul era nefacut, ea nepieptanata si altele si mai dihai pe care numai mintea omului pizmas le nascoceste).
Intr-adevar, ca femeie, casa te reprezinta partial: acolo se oglindeste o farama din creativitatea ta, din bunul tau gust, din spiritul tau organizatoric si chiar din iubirea si respectul fata de ai tai. E ambianta pe care o oferi celor dragi, mediul in care le asiguri cresterea copiilor. E normal sa ai grija de el, sa investesti in el de toate, de la bani pana la sentimete. Dar viata te poate duce in situatii in care intre ceea ce-ti doresti si ceea ce poti efectiv realiza e un abis.
Lumea vorbeste adesea in necunostinta de cauza. In esenta nu dau doi bani pe judecatile si comentariile rautacioase ale oamenilor care nu au experiente de familie similare cu a mea, dar cineva mai duhovnicesc decat mine m-a sfatuit ca nu-i bine sa le dam apa la moara gurilor clevetitoare, de aceea discretia e de mare pret.
Din aceasta cauza am recurs la o metoda mai brutala (si mai eficienta) de a stabili niste limite ale bunului simt si am somat niste rude de-ale mele ca data viitoare in loc sa se prezinte netam-nesam la usa mea fara sa ma intrebe daca am bunavointa sa le poftesc inauntru, sa faca bine sa ma sune si sa se anunte.
S-au sifonat ei putin, pentru ca venisera cu fetita lor de 5 ani ca sa ne vada fiindca" nu se mai intelesesera cu ea" (de parca toata lumea ar trebui sa stea la cheremul mofturilor copilului lor, in timp ce programul celor 6 copii ai mei nu conta deloc). I-am poftit frumusel in sufragerie sa vada ca erau scaunele in pat, dulapioarele cu jucarii pe birouri ca sa dam cu aspiratorul, ca in bai toate erau scoase de prin cotloane ca sa spalam cum se cuvine si cred ca au inteles ca numai ei lipseau. A nu se intelege ca i-am dat afara din casa. Am revocat orice aveam de facut si am petrecut cu ei o ora din timpul nostru.
Cand m-au poftit sa-mi vad de treaba si sa nu ma deranjez, ca suntem noi, "ai nostri", le-am spus ca noi facem treaba cu totii de fapt si, daca ar fi sa ne vedem de treaba, n-ar mai avea cine sa o distreze pe micuta auto-invitata.
Dat fiind ca omul nostru nu e dispus sa-si vada lungul nasului s-au plans unei terte persoane ca "le-am dat peste nas". Asa e romanul, te calca pe picior si tot tu trebuie sa-ti ceri scuze. N-ar strica sa fiu asa induhovnicita ...
Nu stiu unde am citit de o preoteasa care spunea ceva de genul "usa casei noastre a fost mereu deschisa tuturor". Cand mai ai timp sa cladesti ceva la relatia cu ai tai copii si sa-ti organizezi caminul, daca mereu stai de taclale (a se citi consiliere) cu toate femeile de pe ulita? Sa fim seriosi, nu apar zilnic urgente duhovnicesti.
Nu pot intelege stilul asta de vietuire; eu sunt pentru intimitatea caminului. Casa mea nu e un spatiu public unde fiecare vine cand si cu cine vrea, indiferent de programul nostru. Nu-mi place sa ma simt in holul de la intrare ca in Gara de Nord.
Ma deranjeaza mai ales curiozitatea bolnava a unora de a surprinde amanunte din universul meu domestic pe care sa poata construi povesti si povestiri despre "ce era acasa la popa", sau, mai bine zis, la preoteasa (ce le dadea de mancare la copiii cei cu muci la nas, cum ca patul era nefacut, ea nepieptanata si altele si mai dihai pe care numai mintea omului pizmas le nascoceste).
Intr-adevar, ca femeie, casa te reprezinta partial: acolo se oglindeste o farama din creativitatea ta, din bunul tau gust, din spiritul tau organizatoric si chiar din iubirea si respectul fata de ai tai. E ambianta pe care o oferi celor dragi, mediul in care le asiguri cresterea copiilor. E normal sa ai grija de el, sa investesti in el de toate, de la bani pana la sentimete. Dar viata te poate duce in situatii in care intre ceea ce-ti doresti si ceea ce poti efectiv realiza e un abis.
Lumea vorbeste adesea in necunostinta de cauza. In esenta nu dau doi bani pe judecatile si comentariile rautacioase ale oamenilor care nu au experiente de familie similare cu a mea, dar cineva mai duhovnicesc decat mine m-a sfatuit ca nu-i bine sa le dam apa la moara gurilor clevetitoare, de aceea discretia e de mare pret.
Din aceasta cauza am recurs la o metoda mai brutala (si mai eficienta) de a stabili niste limite ale bunului simt si am somat niste rude de-ale mele ca data viitoare in loc sa se prezinte netam-nesam la usa mea fara sa ma intrebe daca am bunavointa sa le poftesc inauntru, sa faca bine sa ma sune si sa se anunte.
S-au sifonat ei putin, pentru ca venisera cu fetita lor de 5 ani ca sa ne vada fiindca" nu se mai intelesesera cu ea" (de parca toata lumea ar trebui sa stea la cheremul mofturilor copilului lor, in timp ce programul celor 6 copii ai mei nu conta deloc). I-am poftit frumusel in sufragerie sa vada ca erau scaunele in pat, dulapioarele cu jucarii pe birouri ca sa dam cu aspiratorul, ca in bai toate erau scoase de prin cotloane ca sa spalam cum se cuvine si cred ca au inteles ca numai ei lipseau. A nu se intelege ca i-am dat afara din casa. Am revocat orice aveam de facut si am petrecut cu ei o ora din timpul nostru.
Dat fiind ca omul nostru nu e dispus sa-si vada lungul nasului s-au plans unei terte persoane ca "le-am dat peste nas". Asa e romanul, te calca pe picior si tot tu trebuie sa-ti ceri scuze. N-ar strica sa fiu asa induhovnicita ...
Ecaterina, bine punctat si bine actionat. La fel as fi facut. Nu consider ca la preot acasa poti deranja ori de cate ori vrei, ci dimpotriva chiar...:)
ReplyDeleteCat de bine te inteleg in tot ceea ce spui aici! In general sunt o persoana foarte sociabila si inainte de a avea copii aveam mereu musafiri, dar cand ii chemam eu. De cand numarul membrilor familiei a crescut si fiecare are necesitatile sale, programul sau, am limitat extrem de mult vizitele. Am invatat si sa tin usa casei cat mai mult incuiata dupa ce m-am trezit de cateva ori cu diferite rude peste mine in casa in timp ce ma schimbam (da, abia apucasem sa ma acopar cu rochia), in timp ce ma certam, in timp ce era casa rasturnata cu fundul in sus, etc. PEntru ca locuiesc la casatuturor li se pare foarte normal sa intre fara sa ciocane, motivand ca se gandeau sa nu faca galagie ca "poate doarme ala micu' ".
ReplyDeleteAm auzit si eu deseori ca usa preotului trebuie sa fie mereu deschisa pentru enoriasi, dar sunt de parere ca e mai mult o figura de stil, in sensul ca trebuie sa fie disponibil cand au o problema. Am fost in Maramures la o familie de preot si preoteasa lui chiar statea mare parte din zi la discutii cu diverse femei din sat care intrau ca la ele acasa. Nu mi s-a parut deloc normal. Nu mai vorbesc de timpul pierdut aiurea, dar cred ca e chiar nepotrivit si smintitor sa vezi toata ziua buna ziua ce se petrece in casa preotului. Fiecare casa are randuielile ei si chiar si oamenii duhovnicesti, daca stau prea mult unul pe la altul se pot sminti si pot judeca ceea ce vad in casa altuia. Sunt pentru discretie cat mai multa si o extind si in afara usilor casei. Nu imi place sa dau raportul rudelor despre planurile noastre sau despre motivele pentru care fac anunmite lucruri.
Ecaterina, asa "m-a racorit" postarea ta! Multumesc! Mi-ai exprimat multe dintre ganduri de preoteasa care locuieste la tara si se loveste de problema portii descuiate. Dupa ce la inceputul activitatii noastre aici, cat timp eram acasa poarta statea mereu descuiata(mai putin noaptea), iar vizitele din parohie erau dese si lungi (si din curiozitatea de a vedea mai ales femeile, cum ne-am aranjat), vazand cum se instaleaza oboseala si stresul, eu am decis ca trebuie sa fim mai atenti cu intimitatea noastra. Sotul, parintele, nu a fost prea incantat, i se parea ca dam un semnal de lipsa a disponibilitatii si am avut chiar niste disensiuni. Curand insa, a realizat si el ca oamenii nu stiu de nicio masura a bunului simt. Veneau chiar la orice ora si indiferent cat de ocupat te gaseau, stateau nu doar pentru a rezolva o treaba, ci si la taclale. Nu spun ca si cu poarta incuiata des si tot primeste parintele telefoane de la enoriasi de exemplu, duminica pe la 13.30. Bineinteles ca aceia nu fusesera la biserica, ca dormisera pana tarziu si nu se gandeau catusi de putin ca poate parintele se odihneste, asta daca nu e la vreu parastas, botez etc. Asadar, deschidere avem, dar ne vedem de intimiatte si program. Stam la o mica distanta de biserica, programul de slujbe si telefonul sunt afisate la vedere, daca oamenii nu catadicsesc sa il caute pe preot cand si unde e sigur de gasit, la biserica, ne rezervam dreptul la a nu mai fi mereu disponibili. Doar asa putem avea timp si pentru noi, pentru rugaciune, pentru treburile casnice, pentru linistirea atat de necesara sufletelor noastre proprii, dar si ca sa avem d eunde sa dam in continuare energie si cuvant bun si celorlalti. Psa Adriana.
ReplyDeleteSi da, mi s-a tot intamplat ca desi mi sa mi se greseasca, cu prea multa sufocare, cu prea multe insistente si invadare a spatiului si gandirii personale, tot cei ce au calcat cu bocancii sa se simta ofensati daca nu le dadeam apa la moara! Cateodata e tare greu, mai ales ca, asa cum spunea mama mea, "cu tiganii stai, tiganeste inveti", ori enoriasii doresc ca tocmai, familia preotului sa fie un exemplu de curatie, armonie, nebarfitoare si in general "altfel decat toata lumea". Ori facand pe plac tuturor mofturilor celorlati, nu ne-am mai putea tine linia independenta si echilibrata. Tot Psa.Adriana.
ReplyDeleteEu nu sunt preoteasă dar locuiesc tot în Oltenia unde e rușine mare să nu primești o rudă când vrea ea să vină. Așa că zi de zi mă trezesc cu câte cineva la mine, am sau nu am timp.Cred că atunci când locuiești la casă e mai greu să-ți vezi de treabă, la apartament mai ai cum să nu răspunzi dar la casă stau și privesc pe fereastră să vadă dacă ești în casă, chiar dacă ai ușile încuiate. Și bat la ușă până ieși, deși nu au sunat înainte. Când m-am căsătorit și m-am mutat aici, nu am înțeles deloc cum e ca la onomastici să vină toată lumea neinvitată (cică nu se invită, vine cine vrea). Mie nu mi se pare ok, poate pe vremuri mai era cum mai era dar acum, pe criza asta, să fii forțat să întinzi mese și să faci cheltuieli mari pentru că se autoinvită tot neamul, nu mi se pare corect. Nu mai spun că eu nu am călcat în casa unora dintre cei care vin an de an la noi la onomastici neinvitați. Cât despre orele nepotrivite nu mai spun, mereu se trezesc să sune și la 11 noaptea pentru te miri ce. Iar faptul că intră în casă înainte de a răspunde eu la ușă (dacă e ușa descuiată)chiar mi se pare deplasat, am tolerat asta socrilor(când vin la noi)dar altcuiva nu tolerez. Nu sunt o fire neprimitoare dar ca tot omul, aș prefera să se anunțe înainte. M
ReplyDeleteDin cauza asta tata n-a vrut sa ma boteze cu nume de sfant, ca sa nu fiu silita sa fac cinste tuturor nepoftitilor, asa cum i se intampla lui. Asa a gandit el, ca om care nu e din biserica.
DeleteCa om care nu e din Biserica, a fost simpatic, in orice caz :)
DeleteCe mi se pare mie cel mai deplasat este faptul ca genul acesta de oameni, care te invadeaza mereu, reusesc foarte bine sa se fereasca de asa ceva. Cunosc personal cateva cazuri care imi creeaza batai de cap in privinta vizitelor neasteptate si lungi, dar care la ele acasa nu eranzeaza nici un pahar de la locul lui. Uneori, cand ma enervez mai rau, imi propun sa le fac o data aceeasi figura ca sa vada cum este, dar niciodata nu pot merge cu indolenta asta la capat.
ReplyDeleteE delicat. Deși eu nu am auzit până acum că e musai să stai cu poarta descuiată să intre cine și când vrea, nu mi se pare normal. Fiecare om are dreptul la intimitate, indiferent de poziția socială.
ReplyDeleteCred că cea mai bună soluție este ca acest lucru să fie comunicat enoriașilor, cu diplomație. Să li se spună clar când și cum îl pot căuta pe părintele. Supărările sunt inevitabile, dar cel puțin știu ce așteptări ai de la ei.
Doamne ajută!
mi-a placut postarea asta ! eu stau cu poarta incuiata, dar si usa-i asemenea (nu care cumva sa fi uitat din greseala sa-ncui poarta). dupa ce s-au ivit catva direct in casa, neanuntati si m-am speriat f tare ( nu mai spun si ca decorul era cam avariat ) am hotarat sa incui. cand se anunta cineva ca vine cam in 2-3 minute si las poarta deschisa, constat ca se reped direct in usa, aproape cu capul (usa-i incuiata desigur). nu mai spun de tigani si cersetori care curg siroaie pe la poarta...asta-i in ardeal, eu vin dintr-o zona in care se striga la poarta pana ieseai afara, nu se dadea buzna in casa nici daca erau cunostinte bune sau rude.
ReplyDeleteSi la bunicii mei (Valcea) era la fel, strigau la poarta.
ReplyDelete