Edilii noştri schimbă circulaţia prin oraş destul de des, altfel ar fi chiar plicticos :), aşa că trebuie să fiu mereu vigilentă. Azi am condus maşina şi am trecut printr-o intersecţie unde săptămânal erau accidente din cauza modificărilor semnelor rutiere: şoferii care veneau cu viteză în pantă nu vedeau la timp printre ramurile unui corcoduş STOPul nou plantat pe dreapta. Aici şi-a lovit maşina urât şi un prieten de-al nostru, părintele M, care este dealtfel un şofer foarte atent. Pe vremea aceea noi nu aveam maşina noastră. Ne plimbam cu microbuzul altcuiva (un alt prieten, E, care era în sesiune şi, nefiind din localitate, dormea la noi). Îmi amintesc că am trecut prin intersecţie exact după producerea accidentului şi l-am recunoscut pe părintele M, al cărui Logan avea toată partea din faţă deformată. Era alb la faţă şi debusolat, parcă nu mai ştia nici cum îl cheamă. Am rămas cu el până a venit poliţia, apoi l-am ajutat să ducă maşina într-un service. Ca să-l remorcăm am rupt vreo 3 cabluri până la destinaţie, dar am scos-o la capăt. L-am dus parcă şi acasă, într-un sat din apropiere.
Prietenul la nevoie se cunoaşte. Aş putea să spun că cei doi, E şi M, nu s-au văzut până atunci, iar de atunci încoace cred că au vorbit extrem de rar. Dintre toţi "prietenii" lui M n-a venit unul să-l ajute fix atunci, oricâte telefoane a dat. Va să zică prietenul e altceva decât o cunoştinţă cu care-ţi petreci câteva după-amiezi stând de vorbă...
Nu are rost să ne străduim să întreţinem relaţii sociale în mod forţat, doar pentru a avea uşi deschise în cât mai multe sisteme publice. Dacă ne împrietenim cu Dumnezeu El va trimite în calea noastră, exact când avem nevoie, oamenii care ne pot ajuta. Am păţit şi eu asta de nenumărate ori. Chiar şi pe actualul nostru naş l-am întâlnit "întâmplător" într-un moment în care nu găseam pe cineva care să cunune doi studenţi nebuni care n-aveau nici casă, nici masă. El ne-a oprit să vorbim şi, din vorbă-n vorbă, a întrebat: "Aveţi naşi? N-aţi vrea să vă cununăm noi? Fără nici un fel de obligaţii." E un om extraordinar...
Am patit-o si noi, Ecaterina! Oamenii apar in viata noastra dupa niste urzeli divine in care uneori se afla miza mantuirii. Citim, alteori auzim, ni s-a intamplat chiar noua sa zicem " cutare mi-a schimbat viata" sau " daca nu era acela..." . As vrea sa evoc pe scurt o intamplare din viata mea in care am inteles ca Dumnezeu ne aduna dintre distante, din spatii virtuale, daca e nevoie, ca sa invatam lectii pretioase de viata, sa ne insusim valori crestine, sa ajungem la cunostinta Adevarului Sau. Am citit la un moment dat Patericul romanesc care m-a emotionat. Fac o paranteza ca sa spun ca de acolo am prins ideea ca parintii sfinti, lucratorii in via Domnului, se nasc din parinti bine credinciosi si rugatori. De atunci iubesc mamele rugatoare si credincioase si nu pot sa nu marturisesc ca am vazut de-a lungul vietii mele ca fiii si fiicele acestor parinti devin oameni mari deosebiti, au cate un dar special. Iconomiseste Dumnezeu si altfel, nimeni nu ramane nedreptatit, dar copiii, nepotii, stranepotii acestia au o cale lesnicioase in viata, deoarece au o mostenire spirituala bogata de la mosii lor. Citind Patericul mi-am dorit cu ardoare sa intalnesc un astfel de parinte. Are maica Siluana o vorba, nu alergati dupa oameni, ci alergati dupa Dumnezeu si El va trimite oamenii Sai la usa. Cu prietenele noastre N. si M si sotii lor ne-am intalnit pe un forum crestin. Am planuit sa petrecem o vacanta impreuna la manastirile din Valcea, iar acest lucru s-a intamplat intocmai. Punand detaliile cap la cap am fost cu totii de acord ca numai Dumnezeu le putea aranja asa perfect, pana in cele mai mici detalii. Desi locuiam in orase diferite, la mare distanta, mare ne-a fost bucuria ca au venit sa ne ia de acasa. In acest pelerinaj am intalnit multi parinti si maici, toti buni si primitori care ne-au odihnit sufleteste si trupeste, dar intre ei acela care a miscat viata noastra pe drumul credintei a fost Parintele Lavrentie Sovre. Nu as putea evoca personalitatea sfintiei sale fara lacrimi. Un Avva precum cei din filele Patericului Romanesc! Au trecut ani buni de la acel strasnic pelerinaj, vietile noastre si-au urmat cursul, distantele mari au devenit si mai mari, dar fara acesti oameni deosebiti, viata noastra nu ar fi fost la fel. Scriu cu fericire gandind la fratii nostri si citandu-l pe Parintele Nicolae de la Rohia, ca la Judecata de Apoi, felul cum s-au purtat cu noi va atarna greu pe unul din talere, nu din pricina vredniciei noastre, ci pentru ca purtarea lor cu noi a fost minunata!
ReplyDelete