Refuz

Refuz să cred că ceea ce fac eu e lipsit de importanţă, că e o muncă pentru care pot plăti pe cineva. Nimeni nu mă poate înlocui. Îndatoririle acestea (de acasă) sunt numai ale mele, nu ale altcuiva.
Ele nu sunt numai o responsabilitate, ci şi un privilegiu.
Refuz să cred că iubirea şi supunerea  faţă de soţul meu mă fac slabă , fără "personalitate". E nevoie de mult mai multă putere ca să-ţi tai voia decât ca să urmezi propriului egoism. Suntem o echipă, luptăm alături în plan spiritual, fiecare după chemarea pe care o are de la Dumnezeu.
Refuz să cred că e prea greu să aduci pe lume prunci, că zilele sunt prea lungi iar munca rămâne nerăsplătită, că mâncarea ne costă prea mult sau că sunt prea multe rufe de spălat.
Refuz să cred şoaptele diavoleşti: că acasă îmi irosesc talentul, inteligenţa, tinereţea, cei mai frumoşi ani ai vieţii slugărindu-mi soţul şi copii.
(...)
Am o misiune sfântă, de care atârnă suflete de copii şi nu cred că ei nu merită efortul luptei pe care o duc.
 (de pe-aici, cuvinte care-mi vin adesea în gând la vreme de ispită, dar pe care nu m-am gândit să le cristalizez într-o postare)
Mai refuz să cred:

• că apostolul sfătuieşte doar femeile al căror soţ e virtuos, iubitor şi repectuos
• că rugăciunile stăruitoare făcute chiar şi fără "trăire" nu pot schimba viaţa oamenilor
• că pot surveni în viaţa mea schimbări majore care pur şi simplu sunt întâmplătoare
• ... mai sunt multe pe care nu le cred şi pentru care nu am dovezi imediate, nici argumente forte...