Buf

           Aseară copiii mâncau toţi în bucătărie, tati mai spăla ceva vase mudare în balcon ( acolo avem aragazul şi chiuveta) iar eu stăteam în dormitor din cauza gripei pe care am primit-o de mărţişor de la copii :(

pasiunea vârstei - echilibrul

           De obicei locurile la masă nu sunt strict stabilite. Grigo are locul lui pe o canapea mică, alături de două surori, sau în braţe la tati (la mine deja nu-i mai place fiincă n-are destul loc). Ieri a vrut să fie şi el mare şi s-a impus: a ocupat un loc pe scaun. Cum el e pitic, a fost nevoie să stea în picioare, iar scaunul nostru de plastic a fost o bază de susţinere prea îngustă pentru expansiunile lui teritoriale (el se loveşte rar pentru că e un bebeluş precaut, dar l-a indus în eroare spătarul pe care s-a sprijinit). A căzut destul de rău, ţinând cont de înălţimea de la care s-a izbit cu capul de podea, dar, din fericire nu a întâlnit în traiectoria lui nici un colţ...
          M-am speriat şi eu, deşi am mai văzut chiar şi capete sparte la viaţa mea, dar ceea ce m-a impresionat cel mai mult a fost reacţia lui: imediat ce s-a mai liniştit din plâns a cerut printre suspine primul ajutor: "Mama, dă-mi lepede titi!" Inegalabila "titi", care alungă toate durerile şi fricile şi pe care n-a mai vrut-o cam de-o lună. Ce dovadă mai trebuie pentru rolul psihologic al alăptării?
        PS Trebuie să precizez că nu i-am oferit niciodată sânul din proprie iniţiativă ca alinare (nu mai plânge, că-ţi dă mama titi) deci nu e o reacţie indusă de mine.