În sfârşit eco...

Nu-mi făceam probleme legate de morfologie. Pur şi simplu. Cam astea erau curiozităţile familiei şi am aflat cu toţii ceea ce ne interesa:

• nu sunt gemeni
• e băieţel
• va avea alura lui tati: femurul e mai lung decât media
• placenta nu e praevia
• lichid amniotic suficient

Acum e acum. Ce nume-i dăm băiatului? Eu aş fi vrut să-l numesc Serafim, pentru că dintotdeauna l-am iubit pe sfântul şi l-am simţit aproape, dar mai ales în perioada de disgravidie a acestei ultime sarcini am simţit multă uşurare rugându-mă lui. Starea de rău pe care o simţeam mă ducea mereu cu gândul la Motovilov, cel înconjurat de un nor de duhoare şi ros pe dinăuntru de viermele cel neadormit. Cam aşa ceva (sigur de intensitate mai mică) trăiam şi eu.
N-aş fi nici prima, nici ultima preoteasă care-şi numeşte copilul aşa, nu vreau să ies în evidenţă, cum mi-a reproşat cineva din familie. Îmi place doar ca numele să aibă o semnificaţie mai profundă pentru istoria venirii pe lume a fiinţei respective.
Nu cred c-ar "râde copiii de el la şcoală" decât dacă ar ţine neapărat să-l enerveze, şi în cazul acesta orice nume ar putea fi maimuţărit şi transformat într-o poreclă. Copiii nu râd de numele altora până nu se miră adulţii de ele. Le iau ca atare. Am cunoscut în parc o fetiţă cu numele Bristena. Nici un copil de-al meu nu s-a mirat de numele ei şi nici alţii cărora le-au povestit de ea.
Nici soţul meu nu vrea să audă de "nume de călugărie", fără alte argumente. Nu pot să nu ţin cont de el, dar mai insist