Aruncatul cu piatra

      "Şi stăruind să-L întrebe, El S-a ridicat şi le-a zis: Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra".
           De când am copii şi mă preocupă relaţia cu ei am tot citit diverse traduceri şi articole care m-au ajutat să-mi văd multe neajunsuri şi să fiu mult mai înţelegătoare şi mai atentă. Fără accesul la anumite infomaţii aş fi continuat să cred că un sugar nu-i decât un "boţ de humă" care nu ştie ce-i cu el şi nici nu simte mare lucru. N-aş fi gândit nici o clipă că un adult este în atât de mare măsură rodul propriei copilării, că multe din fobiile, angoasele, complexele şi frustrările noastre au rădăcini adânci, chiar până în viaţa intrauterină. Sigur, simţeam toate acestea, dar într-o formă nedesluşită, nesigură care ar fi fost rapid înăbuşită de sfaturi şi sugestii subtil agresive (gen "nu-l lua în braţe că se-nvaţă aşa" "las să plângă, că-şi dezvoltă plămânii" "da-i dai să sugă până-l ia la armată?").
           Reversul medaliei: odată cu atitudinea iubitoare faţă de copii pe care aceste lecturi mi-au conferit-o, am căpătat o predispoziţie de a judeca adulţii şi, mai rău, chiar proprii părinţi. Până la ultima spovedanie nici nu mi-am dat seama de această problemă gravă pe care o aveam de câţiva ani încoace. Asta pentru că mi se părea că sunt îndreptăţită să-mi explic scăderile mele şi să le atribui o parte de vină pentru ele şi celor care şi-au pus amprenta asupra copilăriei mele. Aşa că reflectam fără nici o jenă "Ce mi-au făcut ai mei... m-au pus să mănânc tot, să dorm la prânz deşi nu-mi era somn, să recit poezii lui X sau Y împotriva voinţei mele..." şi altele şi mai înverşunate. N-aş fi vrut ca preţul empatiei faţă de copil să-l reprezinte resentimentele faţă de adult.

Credit: Free photos from acobox.com

            Din această cauză, deşi mă situam faţă de părinţi, bunici, dascăli într-o zonă neutră, neconflictuală, păstram un fel de revoltă de adolescent nematurizat emoţional. Pentru a putea intra într-un proces de vindecare şi de iertare m-au ajutat mult eşecurile mele în parenting, pe care n-are rost să le expun amănunţit. Am găsit mult mai uşor justificări pentru atitudini pe care le condamnam. Înţeleg că au făcut pentru mine tot ce puteau mai bun în limitările lor, în conjunctura în care au trăit şi văd la rândul meu cât e de greu să fiu la înălţime în relaţia cu proprii copii. Un alt gând care mă echilibrează când mă lupt cu tot ce s-a sădit în mine în pruncie fără voia mea este acela că Dumnezeu judecă diferenţiat oamenii şi toate minusurile pe care le avem din start vor fi circumstanţe atenuante la judecată.