Inundaţi de iubire

          Reflectând asupra ideii de iubire a aproapelui, Sherry îşi reaminteşte momente din copilăria ei tristă: "Nu realizez cât de mult înseamnă pentru copii dragostea mea, decât când îmi aduc aminte că în copilăria mea afecţiunea îmi era acordată cu raţia, ca apa în deşert. În acele timpuri inima mea era uscată (ea foloseşte cuvinte dure: descuamată şi băşicată) de setea unei îmbrăţişări.
         Mai mult decât orice perioadă a vieţii omului, copilăria ar trebuie să fie un timp în care dragostea se revarsă din abundenţă, ca o cascadă la tropice. Desigur, nimeni nu vrea să-şi lipsească copiii de iubire, dar uneori suntem prea ocupaţi, când viaţa devine prea complicată, sau trecem prin încercarea unei boli.
        Dacă dragostea ar fi mâncarea noastră şi am putea observa cât de bine sunt hrăniţi copiii noştri cu ea, am fi şocaţi cât de malnutriţi sunt în realitate.
        Ştiţi ce m-a impresionat la soţul meu? Faptul că ştia să-şi exprime afecţiunea, nu numai faţă de mine, ci şi faţă de copilaşii pe care îi întâlneam în plimbările noastre când eram prieteni. Ştia cum să facă orice fetiţă să se simtă ca o prinţesă. Şi acum reuşeşte să mă facă să mă simt ca o prinţesă...
           Bineînţeles că sunt oameni care sunt afectuoşi fără să iubească cu adevărat. Este un mod de a manipula şi de a controla sentimentele altora, mascând adevăratele intenţii rele sau narcisiste. Rănile după o relaţie cu o astfel de persoană perfidă lasă răni adânci, poate dintre cele mai greu vindecabile.
          Când iubim un copil fără să aşteptăm să ne fie întoarsă aceeaşi iubire, când sentimentul izvorăşte din lepădarea de sine şi dintr-o profundă preocupare pentru el, atunci este dătător de viaţă, este mai necesar decât orice i-am putea dărui.

          Câteodată ne cercetăm pe noi înşine şi vedem că pierdem atâtea prilejuri de a ne scălda copiii în dragoste. Trebuie să învăţăm să ne cultivăm iubirea. Noi nu iubim în mod natural, nu suntem iubire cum este Dumnezeu. Dragostea noastră ar trebui să vină de la izvorul ei ceresc. Domnul Iisus Hristos, prin jertfa sa revarsă iubirea Tatălui peste toţi cei "osteniţi şi împovăraţi". Deci trebuie să petrec ceva timp în genunchi, închisă în cămara mea, unde doctorul sufletelor va opera inima mea bolnavă. Astfel pot să-mi dau seama ce anume trebuie să schimb în relaţia cu ceilalţi, în modul meu de a simţi şi gândi despre ei.
          Dacă mă supăr pe soţul meu, sau pe copii, sau pe altcineva, dragostea dumnezeiască nu poate curge prin mine. Dacă sunt prea prinsă cu griji deşarte voi uita să-mi manifest iubirea. Trebuie să-mi repet că cea mai mare lucrare (misiune) a mea pe acest pământ este aici, acasă, cu oamenii pe care-i văd zi de zi. Frica şi îngrijorarea pot produce mânie şi iritabilitate. Gândul că nu ajung banii sau că cineva drag sufera mă poate distrage: uit să privesc cum străluceşte soarele în părul răvăşit al copilaşilor mei, nu mai pot asculta cu răbdare acuzaţiile pe care le aduc cei mai mărişori sau mă rupe total de bucuria tumultoasă a vieţii care mă înconjoară. Când nu am grijă de trupul meu, nu mă disciplinez ca să-i asigur somn suficient, mişcare, o nutriţie adecvată, devin neputincioasă şi nu pot oferi mai nimic celor din jurul meu. Nemulţumirea, văicăreala sunt piedici în calea iubirii. Ne vindecăm rostind cu buzele cuvinte ca: "Îmi place să-mi curăţ casa!" " Îmi place să schimb scutece, cu ocazia asta voi avea 5 minute doar eu cu bebe" "Îmi place să spăl vase, e relaxant fiindcă am timp să mă gândesc la diverse lucruri" (legat de asta: am citit undeva de o femeie cu mulţi copii care îşi pusese o policioară deasupra chiuvetei unde ţinea Biblia şi alte scrieri sfinte şi fructifica astfel timpul în care spăla zecile de farfurii de la cină) "Îmi place să stau lângă tine, puiule, să-ţi citesc a patra oară aceeaşi poveste!"Acestea trebuie însoţite de o gândire pozitivă.

           Văd mulţi oameni suferind: "Nimeni nu mă iubeşte, nimeni nu mă apreciază ". Acesta este exact momentul când ar trebui să-şi exprime ei dragostea faţă de alţii. "Dăruind vei dobândi" este un paradox evanghelic. Ne vindecăm ajutând pe alţii să se vindece. Dragostea de care am fost lipsiţi o primim când le-o dăruim copiilor noştri. Când renunţăm la dorinţele şi ambiţiile noastre pentru altul se repară câte ceva din spărturile sufletului nostru.
           Ce lucruri stau în calea iubirii noastre azi? Să ne eliberăm de ele, punându-le la picioarele însângerate ale Mântuitorului pe  cruce.
              + + + + + + + + + + + + + + + + +

          "Acesta neputinţele voastre le-a luat şi bolile voastre le-a purtat."
           Ce am observat eu referitor la dispoziţia iubitoare faţă de cei mici este că după spovedanie, după curăţirea de păcate, fără nici un efort personal, ca prin minune, îmi privesc copiii cu alţi ochi. Parcă nu sunt eu. Mă cuprinde o milă nesfârşită şi orice prostioară de-a lor (chiar şi micile lor dispute) mi se par atât de lipsite de importanţă pentru că în acele momente de limpezime mă raportez foarte uşor la veşnicie...