"Dacă-l înveţi aşa, nu mai scapi de el...".

          Discuţie în cancelaria unei şcoli (între formatori de generaţii):
         -Dragă, nu ştiu ce să mă mai fac cu nora mea! Auzi, vrea să doarmă cu copilul în pat (respectivul copil e sugar)! I-am spus: "Dacă-l înveţi aşa, nu mai scapi de el...".
         -Aaa, mie mi-a plăcut de nora mea: de când a venit din maternitate a pus copilul în pătuţ şi nici nu s-a uitat la el. Doar îl schimba şi îl alăpta la 3 ore, în rest putea să plângă...
Credit: Free images from acobox.com
         Stau şi mă întreb câteodată dacă fac parte din aceeaşi specie biologică cu aceste aşa-zise mame şi bunici. Cum adică "îl înveţi" să stea cu tine? Doar a stat 9 luni chiar înăuntrul tău, e deja învăţat! Bătăile inimii tale îi sunt cel mai dulce cântec de leagăn. Nu vorbesc din cărţi, ci ştiu cât de repede se linişteşte şi adoarme copilul la pieptul mamei.
          Nu înţeleg pentru ce vor să scape cât mai repede de copil. Probabil acesta va fi fenomenul şi când respectiva bunică sau mămică va ajunge neputincioasă din cauza bătrâneţii, copilul va căuta să scape cât mai repede de ea. Asta cred că este lecţia pe care o învaţă pruncul dacă e lăsat să plângă din considerentul că "n-are nici un motiv: sătul e, schimbat e..."
        Oare ce ne face să credem că bebeluşii sunt nişte legume fără sentimente? Faptul că nu avem memoria primelor zile de viaţă? Am observat că la generaţia tânără apare o idee obsesivă: "Nu sunt înţeles de părinţi. Simt că ei nu mă iubesc cu adevărat." Dacă întrebi aceşti copii, nu le lipseşte nimic din cele materiale, iar părinţii le fac aproape toate voile. Nu cumva, printre multe alte cauze, ar putea fi şi lecţia dură pe care au învăţat-o din faşă atunci când au plâns -"ca să-şi dezvolte plămânii"- nemângâiaţi şi singuri, înconjuraţi în pătuţ de jucării minunate, dar fără viaţă?