Comunicare

          Comunicarea cu oamenii care nu au gândire creştină este foarte dificilă pentru mine. Nu e o lipsă de bunăvoinţă din partea mea, e un proces prea complicat ca să se finalizeze într-o conversaţie banală. Parafrazând, aş putea explica asta prin cuvintele sfântului apostol Pavel (1 Corinteni, cap.2):

11.	Căci cine dintre oameni ştie ale omului, decât duhul omului, care este în el? Aşa şi cele ale lui Dumnezeu, nimeni nu le-a cunoscut, decât Duhul lui Dumnezeu.
12.	Iar noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul cel de la Dumnezeu, ca să cunoaştem cele dăruite nouă de Dumnezeu;

În peşteră la Prislop: Da de ce stătea aici Sf. Ioan?

          De Paşti am fost în vizită la cineva (nu spui cine, persoană importantă) la ţară. Misiunea mea de bază a fost să am grijă de Grigo. Fără să-mi dau seama, acel cineva mă observa şi mă evalua din umbră, cum îl ajutam a mia oară pe gărgărelul meu să ridice un scăunel pe un butoiaş, apoi iarăşi să-l dea jos, să pună pietricele în nişte găurele ale scăunelului şi să-l pună înapoi sus pe butoiaş, fără să doboare vreo pietricică. Trebuia să fiu atentă să nu cadă, nici să nu se lovească cu scăunelul respectiv. În timpul ăsta îl priveam pe Grigo cum se încrunta, cum îşi ţuguia buzele concentrându-se, cum transpirase pe năsuc de atâta efort, cum îi ieşise de sub căciuliţă perişorul lui pufos care-l făcea să semene cu puişorul moţat şi cum făcea tot felul de mutriţe drăgălaşe pe care numai cineva îndrăgostit le poate observa. Am mai băgat de seamă că nu-i tăiasem unghiile la timp şi m-am gândit că acest lucru nu va scăpa privirilor agere ale altor mămici. Mă bucuram că era o zi superbă aşa cum mă aşteptasem să fie de Paşti, că nu mă doare deloc spatele, deşi stăteam aplecată de ceva timp şi că nu simţeam oboseala nopţii petrecute la slujbă, aşa cum ar fi fost de crezut. Mă rugam în taină pentru copii, pentru că nu-i puteam vedea unde sunt (cum au ajuns la ţară au şi intrat prin grajduri şi coteţe, uitând să vină la masă la timp).
         Cam aceasta era viaţa mea interioară în momentul în care persoana care mă scana m-a lovit frontal cu următoarea constatare: "Nenorocita de tine, ţi s-a urât şi ţie cu copiii ăştia!" Nu am putut să reacţionez nicicum. Nici măcar n-a pus-o sub formă de întrebare! Copiii ăia erau "întâmplător" ai mei, şi, deşi pare "incredibil", îl iubesc pe al cincilea la fel de mult ca pe primul şi am cu el poate mai multă răbdare. Mi se pare absurd să explic asta cuiva! Ca să-i înţelegi pe creştini cred că trebuie să foloseşti dicţionarul iubirii de Dumnezeu şi gramatica împlinirii poruncilor lui. Altfel toate ale lor par nebunie.