Bravo

           Legat de acest articol vreau să scriu şi eu ceva ce am găsit în cartea părintelui Porfirie cu câţiva ani în urmă şi m-a făcut să înţeleg mai bine ASCULTAREA:
           "Bătrânii mei erau sfinţi.Se îngrijeau de creşterea mea în multe chipuri, chiar aspre. Niciodată nu-mi spuneau "Bravo!" sau "Ai făcut bine!" .Niciodată nu mă lăudau. Întotdeauna mă sfătuiau cum să-l iubesc pe Dumnezeu şi cum să mă smeresc. Cum să-L chem pe Dumnezeu să-mi întărească sufletul şi să-L iubesc mult.Asta am învăţat. De "Bravo!" n-am ştiut, nici nu l-am căutat vreodată.Nici acasă la părinţi nu mă învăţaseră cu "Bravo!" (...) Acum înţeleg ce aspri erau. Atunci nu-mi dădeam seama, căci îi iubeam. Niciodată n-am vrut să mă despart de ei."  "Făceam deplină ascultare de ei. Ascultare! Această ascultare desăvârşită ma mântuit. Pentru ea Dumnezeu mi-a dat darul. (...) Nu ascultare silită, ci cu bucurie şi iubire.Îi iubeam cu adevărat. Şi, pentru că îi iubeam, simţeam şi înţelegeam ce voiau. Cunoşteam, înainte de a-mi spune, ce voiau şi cum voiau fiecare lucru. (...) Pentru aceasta sufletul meu zbura de bucurie lângă ei.Viaţa mea era rugăciune, bucurie, ascultare de Bătrânii mei."
        Personal, decât să spun un "bravo" lipsit de substanţă, prefer să îmi exprim sentimentele, să spun ce gândesc despre respectiva faptă lăudabilă sau ce efecte pozitive are. Îmi place să dezvolt ideile pe care vreau să le accentuez invitându-i pe copii la o conversaţie pe tema comportamentului pe care vreau să-l întăresc. Cheia succesului în relaţia mea cu copiii este sinceritatea şi încrederea în capacitatea lor de a lua decizii corecte.
        Dacă ar fi să-mi fac autocritica legat de acest subiect aş spune că regret că nu pot să mă debarasez total de automatismul de a-i lăuda pe copiii. Mai şlefuim comportamentul şi se rezolvă!